Pause Café

Autoportretul M.

2009-06-09T16:24:00.004+03:00

“Nu sunt frumoasa, nu am ochii albastrii; nu ies bine in toate pozele, mai bine zis, sunt putine cele in care ies acceptabil. Nu imi plac masinile moderne, ci cele din ’80, nu beau ceai, ci cafea, nu ascult ce se asculta, citesc ocazional dar cu sete, iubesc oamenii ironici si privirile adanci. Am avut o copilarie departe de a fi fericita, nu am avut o mama, si in definitiv, nu i.am simtit lipsa, am dormit candva pe un acoperis, am cunoscut mai multi oameni decat am crezut ca voi stii vreodata, am iubit mai multi ciudati decat o minte omeneasca poate intelege, am desenat si am scris, prost si neinspirat, am tinut un jurnal ce mi.a fost mai degraba prieten, decat caiet. Azi m.am despartit de singura persoana pentru care as fi facut orice, iar primul lucru care.mi vine in cap este acela ca inca as mai face totul, desi nu mai e aici. Ma panichez usor, deseori sunt paranoica. In situatii de criza cand melodii pe care le urasc, dintr.un act de nervozitate maxima. Nu plang imediat dupa o cearta, ci abia dupa cateva zile, cand lucrurile par a se fi linistit. Zambesc cand sunt suparata, nu pentru ca m.ar face sa ma simt bine, ci pentru ca mi.e rusine sa plang. Sunt de departe cea mai complexata fiinta din univers, iar cand vine vorba de ‘carpe diem’ zic pas din start. Am fost odata fericita, la mare. Era mai si nisipul ala mi.a fost patura o noapte , sau o dimineata, nu mai stiu exact. El nu stiu ce mi.a fost. Am avut candva un acoperis cu stele si o scoica intre degete. Inca mai cred ca pot auzi marea daca o apropii, nu de ureche, ci de palma. Am o alunita in mana dreapta, care nu mi.a purtat vreodata noroc, dar a folosit deseori ca semn distinctiv. Plang la filme proaste, rad isteric cand mi se permite. Pot fi suparata un interval nedefinit de timp, dar doar pe oameni la care tin. Ignor orice sursa de zgomot din preajma mea si ocazional fug de cei din jur. Ma plimb singura pe Lipscani, in fiecare miercuri, la pranz, fara vreun motiv anume. Asta sunt eu. Ramai aici , sau mergi mai departe.

Cu drag,
Maria. ”

Oameni si momente

2009-06-02T21:37:00.002+03:00

*Pentru S., pe care-l voi tine minte mereu, ca baiatul langa care sa stai in ploaie, la 5:00, fara sa-ti pui problema de timp. Tot pentru el, cel care ma cearta, ma imbratisaza, ma asculta, ma intreaba, ma amuza...
S., cel caruia ii pot spune ‘tine-ma, cred ca o sa cad’

*Pentru M. si pentru seara noastra cu lumanari si apa minerala. Pentru alergatul cu paturi si perne prin Colentina, pentru ochii ei care inteleg o lume intreaga, pentru lenea adorabila, pentru ciocolata calda de dimineata, pentru Pink, pentru Tess Taxi, pentru ca va fii acolo, cand nimic nu va mai fii.
M., cea careia ii datorez vara si nisipul din Vama.

*Pentru A1 si sutele de intamplari care e leaga. Pentru trenuri si Kinder Surprise, pentru zilele in care o ardeam lifeless si eram fericite, pentru centrul de transfuzii si tampeniile debitate, pentru plimbarile random prin Cismigiu, pentru ca iubeste Lipscani, pentru fiecare data cand rade de mine, pentru ca are curaj, pentru ca are vise, pentru ca ‘asculta’ The Amsterdams, pentru ca ma va tara la concert, pentru ca a o vedea luata este un privilegiu, pentru ca e singura care intelege ce inseamna ‘un tip outrageous’.
A1 flow.urile ca la olimpiada si excursiile la Gara de Nord*o sa imi lipsesti*

*Pentru A. si toate excursiile din Baneasa. Pentru Sundays Fantasy din ploaie si perlele din autobuz. Pentru ca stie sa rada, pentru ca stie sa se ambitioneze. Pentru ca se dezbraca la metrou. Pentru ca a trecut peste momente tampite, care par acum sa nu fi existat. Pentru ca stie fotbal, pentru ca ma conduce ocazional acasa, pentru ca a cumparat cele mai bune trufe din univers.
A.si energia ei debordanta.

*Pentru A.M, domnisoara din anii ’80 si sarmul ei permanent. Pentru ca apreciaza lucrurile vintage si face poze in caminul din Sf. Ghorghe. Pentru ca rade la fel ca mine, pentru ca plange tot astfel. Pentru ca ne cautam mereu, iar cand ne gasim nu am mai pleca. Pentru ca i-as putea povesti tot fara sa am vreo remuscare. Pentru ca stie sa aprecieze fotografii. Pentru ca-i plac ciudatii. Pentru ‘nustiuce’. Pentru ca barfim ca ultimele pensionare. Pentru ca stam pe la colturi si facem cazuri. Pentru Trupa Veche.
A.M, o alta ‘eu’.

*Pentru T. care m-a invatat ca orice lucru bun are si un sfarsit.

***
Pentru o discutie de pe Lipscani, noaptea tarziu.
Pentru jeleuri si parcul de la Gradina Icoanei.
Pentru ca de ziua mea am fost pe acoperis.
Pentru momentul de fericire tampa, din februarie.
Pentru leaganele din orasul ala obscur si privitul la stele.

Promit

2009-05-21T15:33:00.003+03:00

Draga prietena,

Nu iti scriu pentru ca imi lipsesti, ci iti scriu pentru ca esti langa mine. Iti scriu pentru ziua de azi, si pentru noaptea de vineri, pentru ziua de la fantani si discutia din taxi.

p.s:
vara asta.

Vis-a-vis de somn

2009-05-20T13:52:00.001+03:00

5:58. 5:59. 6:00.
Cat as vrea sa mi se spuna si mie ‘buna dimineata’. cat de fascinant este acest proces numit somn. Cat as vrea sa dorm si eu candva. da, da, sunt eu, ceasul de pe noptiera ta. Te privesc mereu, draga mea. Cu ochi incifrati, cu minte calculata. Pe tine adormind, pe tine trezindu-te, pe tine in somnul tau. ma intreb daca toti oamenii dorm la fel ca tine. Ce e cu atatea perne? Ce e cu atatea paturi cu care nu te invelesti, ci doar le tii in brate? De ce te invarti? De ce vorbesti?
A fost o zi pe care nu o voi uita niciodata. Te-ai asezat pe pat fara sa ai vreun soi de expresie pe fata. M-a speriat acest lucru. Mereu sugerezi ceva, fie si cel mai marunt iz de stare. Chipul tau tacea atunci. Am invidiat acel tavan care-ti putea citi privirea. Eu nu mai ajungeam la ochii tai, erai prea departe. Chiar am crezut ca ma evitai in vreun fel. Te-ai intors pe o parte, asa cum faci mereu, ai strans patura in brate si ai ramas privind in gol. Acum te vedeam. Acum erai trista. Ai inchis ochii si o picatura de apa se rostogolise pe obrazul stang. Am avut senzatia ca ar fi stat ascunsa pentru mult timp si ca abia astepta sa iasa. Poate asa a si fost. Ai inchis genele sifonate de mult negru si ai inceput seria de intoarceri continue si agitate. Pe cat se rareau , pe atat insemna ca somnul tau se adancea.
La un moment dat, visai. Nu stiu cum de stiu, poate am simtit. Nu era genul acela de cosmar pe care sa te chinui sa-l interpretezi, nici seria de imagini care sa te marcheze. Era doar modul tau de a-ti imagina lumea. Ma plictisisem, ce-i drept, la un moment dat, sa te mai privesc. Erai o mare de liniste, cu parul ciufulit , care tinea o perna ca pe un colac de salvare. Preferam chiar sa numar secundele din mine, decat sa ma mai uit la tine. Dar ai zambit. Ai zambit asa cum te vazusem o singura data. Nu era o expresie larga, ci mai degraba una sugestiva. Nu era un zambet provocat de ganduri, ci unul dat de emotii. Nu era un zambet de fericire, era un zambet de liniste. Am ramas mut. Era perfect. Acela era un moment. Un sunet oribil incepe sa se auda si imi dau brusc seama ca era ora ta de trezire.
Un 19:00 zgomotos imi strica singurul paradis pe care mi-l puteam permite. Te trezesti crispata, ma opresti, incrunti usor privirea, gandesti. Te dezmeticesti parca din buimaceala somnului si iti amintesti cauza starii tale. din nou fara expresie, din nou transparenta. Ma voi ura pentru ca te-am trezit atunci, caci o figura ca aceea nu cred ca vei avea prea curand. Imi lipseste.

Cu drag,
Tic-Tac

Bilet pe frigider

2009-03-10T16:40:00.001+03:00

“Dintr-un motiv sau altul ajung sa tin la tine cand meriti mai putin. Tot din acelasi motiv, sau din altul, incep sa te privesc mai reticent ca inainte. Nu iti voi nega, au fost zile in care albastrul ochilor alora mi-era de ajuns pentru orice. Acum as vrea sa ma intorc la senzatia de fericire pura, nemacinata de ura pe care o resimt, stiind ca esti acolo...vreau sa fiu mereu eu cea care face jocurile. Mi.ai spus ca sunt posesiva. Esti primul om care a rostit aceste cuvinte. Ei bine, da, sunt posesiva, in special atunci cand te tin de mana, la 12 noaptea, pe aleile din parc. Tot astfel sunt cand te caut neincetat printre ganduri, in care, iarta-ma, dar nu esti. Insa insist sa fii. Insist sa te strecori in fiecare particica din viata mea, sa ramai acolo, aproape. Inainte simteam ca totul se va darama. Acum privesc cum totul se darama. Aveai dreptate si cu asta. Eu sunt persoana care, in fata pericolului, se opreste si priveste. Este tot ce fac. Nu stiu sa fug, nu mai stiu sa lupt. Ma uimesc pe zi ce-mi trece. Vreau insa ca finalul meu sa se termine mai repede. Am chef sa incep din nou, cu mine, cu tine, poate in special cu noi. O sa iti spun sa pleci mai intai, dar vei stii ca e doar un mod de a te chema mai aproape. Nu o sa conteze seara si nici soarele. O sa fim noi si acelasi univers prea simplu, ori prea complicat pentru a pricepe.
p.s:
Ploua. La fel ca la tine.

Respectele mele,
Domnisoara care nu a plecat in Anglia. “

Iza

2009-02-22T13:59:00.000+03:00

Azi zambesc necontenit
Azi sunt un creion fericit
Azi nu ma sperii de nimic
Azi chiar stiu ce vreau sa zic
Azi iti tac doar din placere
Azi nu voi uita, de necazurile mele
Azi ma voi lasa sa trec
Azi voi face doar ce-i drept
Azi te voi iubi
Azi voi fi ca-n prima zi.

*pentru ca uneori, mai simplu e mai bine.

Dialog nerostit

2009-02-17T00:12:00.002+03:00

*:
“Hai sa mai stingem din lumini. Tu vorbesti putin, eu tac cu desavarsire. Nici cartile nu vor face zgomot, nici sufletele nu se vor mai auzi. O sa ramanem doar noi si o mare de intuneric. Nu va conta prea mult, caci in cele din urma stim amandoi unde e lumina cu adevarat. Daca pana la acea lumina trebuie sa stingem un univers intreg, ma declar mai mult decat dispus sa o fac. Uita acele fragemente de trecut care iti distorsioneaza viziunea asupra mea. Conserva atatea amintiri cat sa-ti raspunzi la intrebarile esentiale: mai stii cand eram la mare? Cand ti.am zis ca o sa te arunc in valuri doar pentru ca vreau sa stiu ca ai nevoie de mine? Poate asta iti fac si acum rau. Vreau sa stiu ca nu poti sa respiri, ca te sufoci in vreun loc ascuns si ca doar buzele mele iti pot reda aerul. Acuza-ma pentru asta. Acuza-ma pentru ca iti fac rau,dar nu-mi reprosa ca nu am fost acolo. Am stat langa tine cand mi-ai cerut si cand nu ai avut nici macar curajul sa-mi ceri. Ochii aia albastrii plang acum daca se gandesc la acoperisurile din Romana si la noptile din Brasov. Asa cum ti-am mai spus, nu mai are rost sa intorci aceleasi pagini. Hai sa facem iar poveste. Din ce a fost, ceva, inca mai este. “

**:
“Vreau sa inchid usi, nu sa sting lumini. Bezna nu a fost intotdeauna cel mai bun izolator. Poate ca acela ai fost tu, nu? Dorinta ta de a ma tine sub piele m-a fascinat intotdeauna. Mi-era bine acolo. Mi-era cald si bine. Pana cand am vrut sa vad cum e afara. Stii ca vorbesc de luna aceea de neinteles, in care tu umblai cu bruneta de la doi si eu te priveam sfidator. As minti daca as spune ca nu m-a afectat. M-a afectat atat de rau incat acum nu te mai vreau. E greu de inteles de ce . In final, privirea ta tot pe a mea o cauta, iar langa tine nu mai e nimeni. Ce ma opreste sa apas pe acel intrerupator si sa ma strecor ca un mic ac in venele tale, sa ma hranesc cu iubirea ta, sa ma ucid putin cate putin cu vise de tot soiul? Trecutul, in care esti si tu si ea, in care suntem si noi si voi. Iti multumesc pentru fiecare particica din tine. Abia acum pot face asta, caci doar acum stiu ca nu imi mai apartin. “

In fond, nemotivat.

2009-01-23T22:28:00.002+03:00

Pentru amintirile pe care le avem si in special pentru cele pe care nu le avem inca.
Pentru nimicul din noi si pentru incercarea noastra de a descoperi totul.
Pentru felul tau de a fuma si chinul meu de a aprinde o bricheta.
Pentru ca nu ma asculti stiind deja ce vreau sa spun.
Pentru ca te citesc fara sa vreau.
Pentru ca imi povestesti nimicuri.
Pentru ca iti povestesc nimicuri.
Pentru ca scriu randurile astea doar gandindu-ma la ce a fost.

Singuri impreuna

2009-01-04T17:00:00.002+03:00

Timpul trece. Cu el trecem si noi..singura mea intrebare este daca mai trece cineva cu noi, inafara secundelor din ceas. Probabil ca exista doua categorii de oameni in acest bizar univers: cei ce merg singuri si cei ce merg insotiti. De prisos sa spun ca ‘unde merg’ este pur irelevant, din moment ce viata ne duce pe fiecare din noi intr-un anume loc. Ca sa nu ma departez de la motivul pentru care ma adresez voua, ma intreb care dintre cele doua categorii se simte mai fericita. In prima instanta, as fi spus ca cei care merg alaturi de altii au un mare avantaj. Se stie, din vremurile vechi, ca un partener de drum iti e de mare ajutor prin simpla-i prezenta, indeosebi in acele momente in care esti atat de dispus sa renunti. Pe de alta parte, o persoana alaturi duce la conturarea dialogului interior al oamenilor. Nu contest importanta monologurilor noastre, ci ma sperii mai degraba de amploarea pe care acestea o pot lua, in contexte nefericite. Asadar, colegul nostru de drum asculta griji, spune probleme, inlocuind practic ‘sinea’ cu ceva mai putin metafizic. Problema s-a pus atunci cand m-am gandit la singuratate. Lucruri marete s-au format, din cauza singuratatii de care creatorul era macinat ( de la crearea omului ajungand la opere de arta). Singuratatea ca si stare mai are alte doua aspecte: cea dorita si cea nevoita. E lesne de inteles ca un calugar se va insingura intr-un schit pentru a se apropia de divinitatea sa, in timp ce un varstnic nu poate decat sa-si constate insingurarea survenita in urma trecerii timpului. O data ce am lamurit aceste doua aspecte, nu-mi ramane decat sa va intreb : daca singuratatea poate fi prolifica, trebuie sa ne ascundem de ea? In mod clar vorbesc de acea insingurare dorita, avand un scop bine definit, de pe urma careia omenirea va avea de castigat, iar daca nu intreaga omenire, cel putin persoana care recurge la ea. Asadar, privind indarat, echilibrand acum balanta intre orchestra simfonica si solul trompetei, constatam ca totul in viata este o chestiune de alegere. In definitiv, e alegerea fiecaruia de mana cui sa se tina, de sufletul cui sa aiba grija, de starea cui sa depinda.

Intrebare: Tu ai ales deja?

Pe vremea ei

2008-12-20T11:29:00.001+03:00

Lumina se aprinde prea repede dimineata. Se chinuia sa faca intuneric, insa dintr-un motiv anume, draperiile refuzau sa il asculte. O raza incapatanata se strecura mereu la intrepatrunderea celor doua bucati de material, pe care el personal le pictase. ‘Ce ti-e si cu arta asta! Mereu se intoarce impotriva ta..’ gandi el enervandu-se tot mai tare ca nu se putea bucura de intuneric. Raza luminii il atinse usor pe chip, declansandu-i cumva tot soiul de amintiri lasate in praful vremii. Candva demult, lumina diminetii il facea sa zambeasca. Nu pentru ca ii placea sa se trezeasca devreme, ci pentru ca ii placea sa sfideze razele soarelui cu somnul sau de neclintit. Dupa plecarea ei, razele de soare au ajuns sa-l sfideze pe el. Cafeaua nu mai era aceeasi, pentru ca el nu reusea sa faca una decenta, dimineata nu mai era aceeasi, pentru ca nu mai era un alt suflet acolo, ca sa ravaseasca cearceafurile, iar insomnia sa pe timp de noapte se acutiza pe zi ce trece. Renunta sa mai aranjeze perdelele si lua un caiet din sertar. Incepu incet sa deseneze pe conturul paginii ca apoi sa se apropie cat mai mult de interior. Starea sa de anxietate crestea cu fiecare centimetru mai aproape de centrul foii, mainile ii mergeau din ce in ce mai repede iar respiratia i se taia mai des. Privi apoi, dupa ceva timp, ceea ce desenase si stranse hartia in mana, smulgand-o din caiet si prefacand-o intr-un alt gunoi al vietii sale. O arunca pe masa ca pe o minge nedorita, promitandu-si ca va uita ca la un moment dat in centru erau doar el si ea, iar pe margine un univers prea superficial pentru a-i intelege.

*pentru cei care dorm pana tarziu

Frumos sau paradox

2008-11-08T10:03:00.001+03:00

Care a fost ultima data cand ai vorbit despre frumusete? Mie mi s-a intamplat de curand, asa ca, refuzand sa ies din acest cerc, iti scriu tie, cel ce ai fost mereu dispus sa ma asculti. Vreau mai intai sa te intreb daca frumusetea exista. Eu cred ca aceasta calitate o putem atribui naturii, in mod incontestabil. Un cer albastru si un soare la apus, reda, fara nicio indoiala, frumosul. Cu toate acestea, omul, ca parte a naturii, nu a facut altceva decat sa distruga aceste calitati, inlocuindu-le cu blocuri de gheata. Insa, omul nu a incetat sa fie parte a naturii, ca atare, ii revine si lui adjectivul ‘frumos’ intr-o oarecare masura. Masura despre care vorbesc se refera la creatiile sale, la arta pe care au incercat sa o contureze atatia din trecut si nenumarati din prezent. Ati admirat tablouri, ati citit carti fascinante, ati vazut filme bune si fotografii reusite; puteti astfel spune ca ati simtit ceva frumos. As fi oare exagerata daca as marturisi ca singurul lucru care poate fi frumos la un om este creatia sa? Poate o opera de arta este o manifestare a unui sentiment interior deosebit de profund, sau deosebit de mult analizat de eu. Transpus intr-o pictura, starea este perceputa ca atare doar de creator, intrucat posibilitatea ca restul privitorilor sa inteleaga acelasi lucru este foarte mica. Atunci, cum pot numi frumos ceva ce nu este perceput ca ceea ce fost menit sa fie? Probabil ca tocmai acest fapt ne incanta in ceea ce priveste arta. Rareori doua persoane vor intelege acelasi mesaj, iar daca asta cu adevarat se intampla, este si mai putin probabil ca cel ce a creat opera sa fi vrut sa exprime acel sentiment. Desigur, in linii generale, putem desemna culorile reci ca fiind definitorii pentru un tablou care evoca sentimente de tristete, insa complexitatea sentimentului, asa cum a fost el resimtit, nu o vom afla niciodata. Cateodata stau si ma intreb de cate ori am fost cu adevarat interesati sa ghicim sentimentele creatorului. Eu una nu incerc decat sa imi regasesc starea in creatia cuiva, uitand cu desavarsire ca si acel cineva a avut o anumita starea creand. Desigur, aceasta sunt eu, totusi, tu chiar cauti sentimentul din spatele cortinei, sau te bucuri de spectacol? Mi-e frica sa spun ca am uita sa ne bucuram de spectacol daca ne-am obosi cautand starea din spatele scenei; si cand te gandesti, draga cititorule, ca unii dintre noi fac asta cu viata! Exista acel tip complex de ‘eu’ care nu isi are pacea vreodata: cuprins intre dorinta de a patrunde in profunzime, nu poti savura specatacolul din fata ta, iar cum suficient de profund nu poti fi niciodata, ramai cumva la grantia intre ceea ce ai vrut sa obtii si ceea ce nu ai reusit sa atingi. Paradoxul este intregit de restul sufletelor diferite, ce s-au asezat in ultimele randuri, fara nicio dorinta de a intelege prea adanc, reusind ceea ce si-au propus si care, s-au ridicat multumite, in asteptarea altor delectari superficiale.

*pentru spectatorii din ultimele randuri

Pledoaria din tramvai

2008-10-27T21:40:00.001+03:00

Se urcă in tramvai si incepu sa recite publicului reticent o poezie de Macedonski. După ce şi.a terminat reprezentaţia, ridica gentil pălaria, incepand sa sustina, in cuvinte multe, cauza celor putini.
‘Poate sunt nebun, doamnelor si domnilor, acuzaţi-mă, va rog, deşi nu eu sunt cel ce se uită ciudat la dumneavoastra. Mă puteţi asculta, sau vă puteţi continua şirul nesfărşit al gandurilor, în speranţa că îl veţi termina la un moment dat. Eu am încetat să mă mint de ceva timp. Acasa nu am avut vreodata şi nici braţe deschise, ori maini de strans. M.am lovit mereu de ziduri prea înalte, care au avut răutatea de a mă amagi. Mereu mi.au dat de înteles ca le pot escalada, ce mai minciuna! Apucam doar sa arunc o privire, după caramizile roşiatice ale acestei societaţi mizere. M.am exclus de buna voie! De voia mea, de voia lor. In definitiv, nu a mai contat. Va pot zice acum ce am vazut? Haideţi, lasaţi.mă să vă povestesc ciudaţi călători ai sistemului, despre mecanismele ruginite care vă pun in mişcare. Azi e greu să te trezeşti, maine e greu să gandeşti, iar ziua urmatoare ei vor avea grija sa nu te mai misti decat in folosul lor. M.au urmărit mult timp, poate de asta am ajuns astfel. Nu vă e sila de privirile reci si de lacrimile inăbuşite? Un univers bizar aş putea spune, nu pentru ca exista tristeţe, ci pentru ca ne lasam dominati. Letargia din noi e deseori mai puternica decat orice urma de speranta, orice gand spre viitor sau pentru copiii ce vor mosteni acest pamant. Ca veni vorba de generatia asta! Ce gluma proasta! Fusesem, dragii mei ascultatori, profesor de filozofie..era demult nu ma priviti speriat. Cativa pustani serveau cafele la ora mea si m.au intrebat de ce vin la ora. Nu am stiut ce sa le raspund, iar de atunci am renuntat. Aşa, nu am mai avut nevoie nici de imbraţişari, nici de strangeri de mană. Am preferat singuratatea, in defavoarea unei lumi ingreunate de frigul terorii. M.am sustras vechilor anturaje, iar pe asta o regret, sincer va spun. Lumea obisnuia sa.mi treaca pragul, in cautare de raspunsuri, sau de noi intrebari. Acum, nu mai am casa al carei prag sa fie trecut, daramite pretentii de vechi cunostiinte! Sunt un nimeni draga societate, si avand in vedere caracterul tau mizer, a fi un nimeni, este un privilegiu. Ma simt separat de toate mizeriile, chiar daca am ingratul rol de observator. Feţele voastre, dragii mei, ma sperie mereu. Ce marsăvie vi se mai face? Cărui conducator mai putin apt decăt voi înşivă vă mai supuneţi azi? Va mazgaliti destinul cu vopseluri pale, in asteptarea unei revelatii. Trista iti mai este soarta, iubite auditoriu.
Va mint zicand ca imi mai doresc ceva. Linistiti-va. Cobor la prima.’

A voastra,
Mango.

Departe de aproapele tau

2008-10-23T20:53:00.002+03:00

‘Buna ziua, domnule X. Sunt aici sa va ajut. Ati suferit un accident grav, insa starea dvs s-a imbunatatit considerabil. Din nefericire, a durat ceva timp.’
‘Ceva timp? Ma iertati, ce zi e azi?’
‘Azi e luni’
‘Am dormit trei zile?’
‘Ati dormit trei ani’
Imaginea il zgudui imediat. O multime de linii colorate au inceput sa apara, iar asistenta nu inceta sa vorbeasca. Isi incrucisa degetele asa cum facea cand era copil si se intreaba: ‘visez?’. In urmatoarea secunda secvente din copilaria sa se desfasurau rapid, camera de spital incepu sa se clatine, un miros de bomboane fondante il atinse suav, in timp ce asculta cantecul de leagan pe care mama sa i-l soptea de fiecare data, la ureche, inainte de culcare. Visul se desfacu imediat, iar el se simti cuprins de o stare de bine. Era acasa, in aceeasi zi de luni pe care o stia, Madonna isi plimba agitat coada pe langa patul inalt, sperand sa isi trezeasca stapanul din cosmar. O lua in brate, privindu-i ochii aprinsi, si o intreba razand : ‘ce intelegi tu din mine, pisica proasta?’. Nu intelesese multe din visul sau, sau altfel zis, nu isi dorea sa inteleaga. Refuzase de ceva timp sa isi priveasca rudele in ochi; considera asta a fi cel mai intelept lucru din lume. Familia nu fusese vreodata un concept suficient de puternic pentru pustiul rebel din el, iar acest lucru s-a reflectat foarte ciudat in somnul sau. Copilaria fericita pe ca o nega, ii aparea in vis, sub forma de senzatii, atingeri, imagini. Visa mereu ca zilele i s-au terminat, ca anii au murit pentru el si, mai presus de toate, ca era singur. Somnul sau il sfatuia sa revina la familia pe care o parasise cu cativa ani in urma, in timp ce inima sa il intreba de alte calatorii. Asa se intampla mereu cu noi toti, in fond. O parte din noi isi doreste soare, iar cealalta intreaba de ploi. Poate, din aceasta cauza suntem vesnic nemultumiti: o jumatate din noi este intotdeauna sacrificata.
Pustiul rebel nu era suficient de departe de trecut, ca atare, singura obtiune viabila era sa se mai indeparteze putin. Stia ca nu va fi vreodata prea de departe de lanturile din care fugise, insa asta nu-l deranja. Oricum nu ar fi reusit sa se opreasca undeva, ca atare, avea doar pretext pentru firea-i nestatornica. Lasa gandurile la o parte si se indrepta spre Madonna. ‘te iau la pachet, domnisoara, de asta sa fii sigura. O sa vezi Parisul.’ Scoase cu un calm englezesc toate valizele pe care le avea, si incepu sa arunce haine in ele. Pentru cateva momente, isi aminti ca Madonna nu era singura de care are nevoie. La mica distanta de apartamentul sau, vecina de la 4 inca mai astepta un raspuns. Greseala lui fusese ca nu a pus intrebarea. Acum, era vremea sa intrebe, sa asculte, sa termine si sa plece.

p.s:
Draga cititorule, nu e niciodata usor sa evadezi, insa cu siguranta nu e atat de greu precum credem. Rupe firele ce te sugruma, arunca ceasul care te trezeste dimineata si ia-ti aerul arogant. Timp de uitat, timp de evadat.

A voastra,
Mango.

Lumina de apus

2008-10-12T20:47:00.003+03:00

Vroia sa imortalizeze un suflet in cativa centrimetri de hartie. O chemase pe acoperisul unui bloc din centrul orasului, luasese aparatul de care nu s-a despartit in ultimele luni si incerca acum poza perfecta. Pentru el, cea pe care vroia acum sa o inghete in timp, nu insemna mult. Era un cumul de gesturi fascinante, un fir de personalitate tumultoasa, o antisociala prefacuta, o alta ‘ea’. Se mintea, desigur, din prima secunda in care a vazut-o. ar fi vrut sa reprezinte nimic, doar din orgoliul nemarginit ce il poseda. A cunoscut-o prin cativa prieteni ce ii vorbisera mult despre ‘tipa de la cafeneaua din colt’. Intotdeauna a fost cel ce nu era de acord cu gusturile altora, deci, de ce s-ar schimba acum? In plus, pentru cine ar face-o? Pentru o pustoaica frustrata, plina de prejudecati? Nicidecum. Totusi, nu-si putea nega deliciul de a o fotografia..asta ar fi fost imposibil. Nu accepta refuzuri, iar ea nu prea stia sa refuze. Usa acoperisului se tranti la perete. Vantul incepu sa bata mai incet, iar privirea ei se lovi de ochii aprinsi ai fotografului. ‘stiam ca nu vei intarzia’ ii spuse pe tonul cel mai arogant cu putinta, domnisoarei speriate din pragul usii de metal. ‘nu stiati nimic, domnule x.’. artistul nostru incepu sa rada mai arogant ca niciodata, asteptand fastaceala domnisoarei cu rochie verde, insa rezultatul ironiei sale fu cu totul altul. Pustoaica isi lasa ochelarii de pe nas, arunca geanta intr-un colt mai curat al acoperisului, capatand o atitudine sfidatoare. El intelesese mesajul, deschise aparatul, surprins fiind de schimbarea de atitudine. Probabil ca de asta o dorea, el ca si altii. Pentru starile afective intense si inegale, pentru zambetul nepasator, pentru aerul de neatins pe care si-l lua in fata oricarei situatii de criza. Privindu-si ceasul observa ca trecusera patru ore, in care nu ii daduse nicio indicatie si nu schimbase nici macar un cuvant cu ea. Se complaceau acestei discutii surde, incepand astfel sa se cunoasca. Despre el, stia mai multe decat si-ar fi dorit, ii cunoscuse ‘antecedentele’ asa cum ii placea sa spuna, ii cunostea cercul, ridicandu-si deseori intrebari serioase asupra placerii lui nebune pentru bauturi tari, dar azi, era o alta lumina. Soarele la apus o aprindea intr-un fel ciudat. Intelegea ce incepea sa simta si incetase sa-i mai fie frica. Sunetul declansatorului nu o mai irita ca altadata, in timp ce privirea intensa ii devenise prietena. ‘Opreste-te. Vreau sa-mi promiti nu ma vei lasa sa vad pozele astea. Nu pentru ca nu am incredere in mine sau in tine, in fotograful din tine mai bine zis, ci doar pentru ca acum, nu sunt eu, si nu stiu daca cel de dincolo de obiectiv este acela ce imi zambea ironic inainte. Vom pleca amandoi de aici lasand un moment, o intrebare nespusa si poate chiar o poveste netraita. Nu ne va pasa, nu-i asa? Stiu ce as fi pentru tine, stii ce a-i fi pentru mine. Daca plec acum totul va ramane la fel. Lasa-ma sa plec’ . Vorbele venite de nicaieri oprira timpul in loc. Incepeau sa joace in acelasi film. ‘Nu las povesti neincepute, draga domnisoara. Nu te-as lasa sa pleci de aici pentru ca stiu cat iti doresti sa ramai. Cat despre poze nu ti le-as fi aratat oricum. Ai privilegiul de a te privi in oglinda zi de zi, ora de ora. Eu nu ma bucur de acelasi lucru, eu te pastrez in hartii. De pasat nu ne va pasa, nici azi nici maine, caci, noi doi suntem cei mai mincinosi oameni din lume. Nu-ti lasa sufletul pe un acoperis, vei mai avea nevoie de el. Si tu, si eu’.
Asa incepe, sau asa se termina, draga cititorule, ceea ce eu as numi o poveste de uitare, fara de care, viata celor doi ar fi fost cu totul alta.

*pentru D., welcome home.

Cu ochii pe ceas

2008-10-07T19:12:00.002+03:00

Timp de sfasiat, timp de reparat.
E timpul sa uiti ca a trebuit vreodata sa-ti amintesti ceva, e vremea sa lasi la o parte grijile, pentru comfortul nepasarii.
Acum, aprinde-ti o tigara si soarbe din cafea. Poate e chiar vremea ta.
Tranteste usa in urma, pleaca, avand ca unic scop intoarcerea.
Renunta la vicii pentru a recapata savoarea lor, schimba-ti parfumul caci demult nu l-ai mai simtit.
Priveste poze vechi, cauta-ti sufletul printre amintiri si nu-l lasa acolo.
Reflecta lumea din jur, asa cum esti si tu oglindit de toti cei pe care ii iubesti.
Azi, lasa ce a fost, de dragul a ceea ce va fi,
Caci a iubi,
Nu a fost nicicand mai dureros ori mai aprins.

*pentru A.C

Utopii rezonabile

2008-10-05T16:13:00.003+03:00

Toate noptile de octombrie sunt la fel. Acelasi aer obosit de ploaie, aceeasi savoare a ceaiului din cana; dimineti neschimbate, seri pierdute in somn, zile de uitare. Ceasul vorbea de zor, iar el statea acoperit de toate starile pe care le-a resimtit pana atunci, incercand sa ..nu mai incerce vreodata sa iubeasca. Curentul determina bataiile sacadate ale usii inchise, transmitandu-i parca, sa renunte la utopii. Nu ar fi crezut vreodata ca ‘a iubi’ e un lucru simplu, insa ceea ce iubirea ii oferea, nu mai avea de gand sa primeasca. Prea multa oboseala, ceva plictis, o cafea si o tigara. Unde mai pui suflet?! Intr-un fel sau altul isi dorise atat de mult sa iubeasca, incat asta uita sa faca mereu. Era ca si cum si-ar fi cautat ochelarii pe birou, in geanta, pe jos, poate chiar pe sus, iar in momentul in care ajungea in fata unei oglinzi, descoperea ca ochelarii erau deja pe nas. Totusi, anolgia aceasta nu-l incanta prea mult. Daca dragostea ar fi fost atat de aproape, ar fi descoperit-o pana acum, ca doar, cautase pe jos, pe sus, se intalnise cu oglinzile de care vorbeam, insa, niciuna din ele nu i-a reflectat jumatatea. Privirea sa goala tintea acum fereastra. Il amuza candva, o teorie despre suflete. Se zicea ca o data cu moartea, sufletul se divide, iar in viata urmatoare cele doua jumatati incearca sa se gaseasca. Hilar, de-a dreptul! Jumatatea noastra este, in teorie, un ‘eu’ al nostru ratacit in timp? Practic, el se cauta pe sine, cu scopul de a fi iar un intreg. Nu-l interesa aceasta varianta. Nu-l prea interesa nici propria lui persoana de la un timp. Traise prea mult cu jumatate de el, nu ar fi suportat un intreg pentru mai mult de 11 minute. ‘Jumatatea, se gandea, nu trebuie sa aiba prea mult de-a face cu mine. Ar trebui sa fie o realitate ce mi-ar putea depasi visele, o implinirea, deasupra tuturor dorintelor mele. Daca dragostea, in definitiv, nu e mai mult decat fericire, as putea fi totusi cu adevarat fericit, fara dragoste?’ Zgomotele usii se oprira cu o ultima izbire a peretelui, iar un miros de aer rece navali in camera. Dialogurile sale, cu el insusi, nu au avut succes de prea multe ori; acum era timpul sa le opreasca, sa isi continue drumul spre cer. Se intunecase de mult. Stelele nu il asteaptau prea mult.

*pentru cerul de octombrie

Totul e fum. Fumul nu e bun.

2008-09-10T22:58:00.002+03:00

‘Iti pot ignora prezenta, dar nu imi cere sa ignor lipsa ta...’ scriam o data intr-un articol pierdut pe aripile..timpului. Acum, zambesc, e adevarat, caci nici lipsa, nici prezenta ta nu-mi mai spun ceva. Pe cine putem acuza? Asa e viata! Daca stai bine sa te gandesti ca lasi in urma toate acele lucruri pe care, la un moment dat al vietii tale, le-ai considerat indispensabile, iti vine sa razi. Daca ti-as spune acum, draga cititorule, ca iti vor fi rapite diminetile cu soare, dupa-amiezele ploiase si serile romantice, ce ai face? Ai fi revoltat, te-ai chinui sa negociezi, te-ai asigura abia apoi, daca acest lucru este sau nu posibil. Nu aceasta atitudine m-ar deranja, ci cea pe care o vei avea la ceva timp dupa ce eu iti voi rapi aceste momente: te vei resemna. Urasc acest cuvant, mai intai pentru ca imi da senzatia ca tai ceva, ca sa scrii deasupra (lucru inestetic, ce evidentiaza o personalitate sovaitoare), apoi pentru ca sugereaza chipuri triste, oameni care au recurs la compromisuri, sau nici macar! Pur si simplu, au esuat; ce este revoltator este faptul ca si-au acceptat esecul, renuntand la orice cale de a imbunatati ceva la ei, la ceea ce ei pot face. Este probabil cel mai dureros fel de a pierde: capul plecat, inima..plecata si ea, iar mintea soptindu-ti ca..totul e fum. As vrea sa va spun ca nu am trecut prin sentimentul resemnarii vreodata, ca am luptat pana la sfarsit, iar daca, tot am fost invinsa, am mers mai departe, in alta lupta. Ei bine, nu la mine veti auzi astfel de afirmatii, desi sunt persoana care si-a dorit cel mai mult sa traiasca astfel. Draga cititorule, m-am resemnat inainte sa pierd, am renuntat la victorie, fara sa fi inceput lupta, am inchis ochii si am asteptat lacrimile, chiar si atunci cand ele puteau sa fie zambet; poate asta ma indreptateste sa-ti vorbesc de ura mea in ceea ce priveste supunerea, sau ...ma face sa fiu ipocrita. Este desigur, decizia ta in timp ce citesti aceste randuri, insa, as vrea sa te intreb, cum altfel sa resimt ura pentru resemnare, daca nu as simti...resemnarea insasi? Te vei intreba, in alta ordine de idei, de ce am ales sa ma opresc asupra acestui sentiment, cand, exista totdeauna ‘iubire’ pentru a scrie. Invinovatesc orasul de care sunt inconjurata, feţele lui de ieri, intotdeauna mai vesele ca cele de maine, griul din peisaj, privirile tacute care se consuma din nimic, tigarile ce par a se fuma singure pe strazile orasului, intre degetele celor ce au fost candva oameni.

-Unde sunt zilele in care bucuresteanul iesea pe strada zambind, fericit ca pleaca de acasa, iar seara, vesel ca se intoarce?

-Au existat vreodata?

*pentru vremurile rele.

Povestitorul

2008-08-19T13:13:00.001+03:00

Ajunsesem acolo, din pura intamplare, poate doar din nevoia de a schimba peisajul din bine, in mai (foarte) rau. Coborasem din tramvai si un domn in varsta s-a oferit sa ma ajute. Situatie de-a dreptul paradoxala intrucat, el era cel ce ar fi avut nevoie de ajutorul meu. Am multumit zambind, ca apoi sa ma retrag superficial pe o straduta laturalnica. O tiganca isi plimba copilul, vorbind cat se poate de tare despre necazurile vietii ei. Evident, copilul in varsta de doi ani nu pricepea o iota si nici macar nu se obosea sa se prefaca (avantajul de a fi copil), dar, dupa cativa pasi, tiganca il privi si spuse : ‘dar nu regret dragul meu, nu regret nimic’. Abia atunci, copilul a inteles, poate cum e si firesc si-a imbratisat mama, ai carei ochi vorbeau printre lacrimi. Fusta multicolora se lovea de rafala prea rara de vant, luminand in culorile soarelui umbra vietii lor. Era fericita acum, iar mintea mea nu se putea departa de o idee: cat de mult te poate ajuta sa vorbesti cu cineva ce crezi ca te poate intelege? In fond, femeia nu a crezut ca fiul sau va veni cu un raspuns, sau cu un sfat, pentru toate problemele sale, a avut insa incredere ca acesta va asculta, si ca va pricepe tot ce se va intampla cu ea. Imbratisarea de la sfarsitul ‘monologului’ i-a dat dreptate ei, lasandu-ma pe mine intr-un serios colt de umbra. Speram la un moment dat ca tristetea se duce plangand doua zile in fata televizorului, cu cateva tablete de ciocolata, ori pahare de whiskey (niciuna din acestea doua in cantitati prea mari, evident..sau?), evitand mediul exterior cu orice pret. E adevarat, nu m-as fi gandit niciodata sa povestesc cauzele ‘tragediei’ mele unui pusti de doi ani, tocmai pentru ca stiam ca nu are cu ce sa ma ajute. Si atunci, stau si ma intreb cat de mult m-ar fi ajutat ciocolata in exces sau o serie de filme lacriomgene? E adevarat, poti spune ca ‘te descarci’ de anumite lucruri, dar poveste ramane tot in tine, urmand sa revina, sa te rapuna, atunci cand nu te astepti. Astfel, revii la dependente stupide, la stari cel putin ciudate, la prietenii uitate. Pentru ce? Pentru ca refuzi sa iti spui povestea? Pentru ca nu vrei sa te asculti pe tine insati, razand de propria ‘melodrama’? singurul om (cunoscut) care mi-ar contrazice aceasta teorie, mi-ar sustine ideea ‘departarii’: oamenii din jurul tau nu vor sa asculte mereu necazurile tale, sau ceea ce tu crezi ca se numeste ‘o problema’ . fiecare are alta treaba si toti ne grabim in alte directii. Lui, nu i-as putea spune decat sa se gandeasca, la cati oameni sunt in jurul sau acum si sa aprecieze. Ai vorbit rar, dar atunci ai fost ascultat, iar noi, suntem tot langa tine, sa ascultam in continuare aceasi povesti.

*pentru acelasi tu, pentru care candva, s-ar fi facut multe.

Amarul din cana mea

2008-08-15T17:51:00.002+03:00

Trecusera vreo patru ani de cand chipul acela luminos nu imi mai vorbise. Azi eram doar noi, in aceeasi ceainarie pe care am crezut-o candva ‘a noastra’. As fi vrut desigur sa intreb multe lucruri banale si insignifiante : ‘de ce ai plecat?’,’de ce nu mi-ai spus ca vrei sa pleci?’, ‘de ce te-ai intors?’. Nu isi aveau sensul, intrucat in acest moment trebuia sa parem doua persoane adulte, care nu cunosc resentimente, care nu si-au gresit vreodata una alteia. Desigur, matur ar fi fost sa recunoastem ca suntem ...’imature’, ca avem idee de ceea ce inseamna resentimentele si ca suntem dispuse sa trecem peste ele, si poate cel mai important, sa recunoastem ca ne-am gresit deseori, dar ca stim sa uitam. Ai luat ceainicul in cel mai rece fel posibil, ca si cum ar fi fost al tau de ani de zile, iar acum te plictiseste atingerea sa, ai turnat incet din ceaiul care, mie sincer, mi s-a parut mult prea amar, fapt datorat poate si prezentei tale, ca apoi sa te opresti brusc: ‘Tu esti bine? S-a intamplat ceva de cand nu am mai fost aici?’. Ce iti puteam spune oare? Nu as fi reusit sa te fac sa intelegi ca in patru ani de zile, anumite lucruri se intampla, caci, dupa tine, timpul este ..un mit. Am zambit zicand ca totul este la fel, insa cea mai mare schimbare din acei ani, se vedea acum, in noi. Eram altfel in primul rand, una fata de alta, dar nu mi-as fi dorit sa observ atat de curand. Lucrurile care candva ne uneau, se pierdusera intr-un timp prea indepartat pentru a-l recupera. Povestea ta de dragoste se terminase o data cu aceeasi plecare, in timp ce a mea incepuse la putin timp dupa ce te-ai intors. Mi-ai cerut ca totul sa revina la normal, dar, oare, a fost vreodata ceva normal intre noi? In fond, inafara de iesirile pe ascuns din casa la ore tarzii, de acoperisurile unor blocuri pe care azi, sincer nu le mai cunosc si ce-i drept, nici nu mai vreau, nu era altceva. Asemanarea dintre noi si doi nori pe acelasi cer, nu ma putea lovi mai tare. Eram pe acelasi cer, doar ca tu dispareai mereu spre alte directii, in timp ce eu cautam statornicia. Intre timp, am ajuns pe ceruri separate, uitand ca, la un moment dat, mai era un nor cu care vorbeam, cu care plangeam, cu care imparteam infinitul. Nu iti reprosez ceva, nu intelege gresit, regret doar ca s-a terminat, iar in cazul in care as fi stiut ca tie iti este mai bine, aceste regrete nu isi mai aveau loc. Nu imi cere sa fiu fericita, pentru ca tu ai pierdut tot ceea ce ai iubit vreodata si nici nu ma amagi spunand ca vei invata din nou sa iubesti, caci stim amandoua ca asta nu se va mai intampla prea curand. Imi era dor, asta iti recunosc, imi era dor de noi la aceeasi masa, privind ciudat orice persoana din zona, razand zgomotos si facand glume la care, sincer iti spun, de una singura nu as rade. De aceea poate, iti datorez un zambest larg pentru o zi amara, care va ramane insa in mintea mea si in sufletul copilei ce erai candva.

*pentru tot ce a fost si tot ce nu va mai fi,

A ta,

Mango.

Verde crud

2008-07-30T21:19:00.002+03:00

Am lasat in urma orizonturi deschise, pentru a bloca privelistea cu blocuri, cladiri si alte constructii. Am avut ca scop, si avem in continuare, sa construim dupa propria noastra vointa, o alta natura, despre care, credem ca va reusi sa o inlocuiasca pe cea de pana acum. Nu pot judeca aceasta atitudine, intrucat, intr-un fel sau altul, este si a mea, ce pot insa sa condamn este faptul ca ne e dor. Desi ne aglomeram cu obiecte si constructii, ne e dor de un colt gol, al carui singur arhitect este natura, desi suntem dispusi sa dam sume generoase pe pantofi frumosi, senzatia picioarelor goale pe iarba nu va fi inlocuita de nicio marca de renume, iar lista poate continua. Natura te invata nu doar simplitatea trairilor ci si complexitatea emotiilor, iar pentru asta, draga cititorule, ii voi ramane mereu fidela. In mod firesc, uitam din cand in cand sa apreciem, caci asfaltul din jurul nostru construieste monotonia, ce la un moment dat ne va omora. Acesta este probabil paradoxul zilelor noastre : propria constructie sa revina impotriva ta, asa cum si tu, ai facut-o o data, impotriva naturii. Nu vom putea opri acest mecanism, intrucat am incetat demult sa incercam, insa, ar trebui sa ne acordam o zi, in care sa ne bucuram de lucrurile simple, ferite de asfalt, de regularitate, de rationamente umane. Asa ca acum, te pot intreba, fara prea multa ezitare, care a fost ultima data in care te-ai urcat intr-un piersic, ai smuls un fruct din crengile sale aglomerate, si ai muscat apasat din coaja sferei parfumate? Iar atunci cand vei incerca sa cobori de acolo, sa iti lasi picioarele desculte sa atinga iarba, al carei miros, sunt perfect constienta ca l-ai uitat, ca dupa sa privesti cerul, respirand adanc. Am uitat ce inseamna cu adevarat a fi liber; confundam notiunea cu nevoia de risc, pe care ni-l provocam voluntar, in cautarea trairilor. Dar, in fond, un risc provocat, este si un risc asumat, deci trairea e doar una falsa. In final, ajungi sa uiti de tine, ajungi sa iti amintesti de vicii, ca, apoi, universul sa stea in fata ta, intreband : ‘unde ti-ai lasat sufletul copil ratacit?’. Nu stiu care ar fi raspunsul vostru la o astfel de intrebare, insa eu,una, as vrea sa il regasesc destul de repede.

*pentru un aer mai liber

A voastra,

Mango

Moartea pe un peron

2008-07-29T09:48:00.000+03:00

Ma intorc azi pe un drum pe care il uitasem, sau pe care l-am considerat uitat. Sunetul sinelor sub tren, imaginile care se desfasoara cu o rapiditate relativa, aerul care iti ravaseste parul, privirile din jur, statiile prea dese uneori, oamenii, te fac, involuntar, sa iti reamintesti. Cum a inceput oare, tot ceea ce astazi te defineste? Ai plecat dintr-o gara oarecare, asa cum altii pleaca de la sfarsitul lumii, sau din inima vreunei metropole. In valiza ta nu erau decat cateva amintiri, de care nu erai dispus sa te dispensezi sub nicio forma. Trenul tau a avut intarziere de o ora. Ai asteptat privind oameni care urmau sa ajunga la destinatie, sau cel putin care vroiau sa se bucure de o calatorie placuta. Tu nu aveai o destinatie, pentru ca erai la inceput de drum. Pasii tai nu erau siguri decat de un fapt: ca isi vor gasi siguranta pe drum. Trenul ajunsese in gara, iar tie ti-era frica sa urci. Frica este esentiala pentru inceput: ii da farmec si mai presus de toate, iti ofera sansa de a afla ce este acela curajul. Cum sa poti afla certitudinea curajului, fara mirajul temerilor? Din trenul tau oamenii ieseau fara bagaje, era un tren al eliberarii. Tu nu iti doreai asta, dar de cand a contat ce ai vrut tu? Ai parasit valiza de care initial refuzai sa te desparti pentru un drum necunoscut, ce necunoscut a ramas pana s-a terminat. O data ce ai refuzat orice legatura cu punctul de pornire al calatoriei tale, ai refuzat si orice posibilitate a intoarcerii. Bagajul tau nu va ramane in gara, va rataci in cautarea unui proprietar, va renunta blestemandu-te. Tu, vei ramane un suflet pierdut in mod voit de propriile radacini, ce nu va recunoaste greseala sau incapatanarea. Drumul tau va inceta. Vei privi in dreapta ta si nu va fi cineva. Vei privi in stanga ta si nu va fi ceva. Drumul te-a lasat in gara nestiintei, la linia neputintei. Gaseste-ti alta cale sau asteapta trenul vietii in continuare, caci uitarea, nu va fi vreodata un mijloc de a continua, ci unul de a te prabusii in dezolare.

*pentru un tren nou, in vechea gara

A voastra,

Mango.