Totul e fum. Fumul nu e bun.

‘Iti pot ignora prezenta, dar nu imi cere sa ignor lipsa ta...’ scriam o data intr-un articol pierdut pe aripile..timpului. Acum, zambesc, e adevarat, caci nici lipsa, nici prezenta ta nu-mi mai spun ceva. Pe cine putem acuza? Asa e viata! Daca stai bine sa te gandesti ca lasi in urma toate acele lucruri pe care, la un moment dat al vietii tale, le-ai considerat indispensabile, iti vine sa razi. Daca ti-as spune acum, draga cititorule, ca iti vor fi rapite diminetile cu soare, dupa-amiezele ploiase si serile romantice, ce ai face? Ai fi revoltat, te-ai chinui sa negociezi, te-ai asigura abia apoi, daca acest lucru este sau nu posibil. Nu aceasta atitudine m-ar deranja, ci cea pe care o vei avea la ceva timp dupa ce eu iti voi rapi aceste momente: te vei resemna. Urasc acest cuvant, mai intai pentru ca imi da senzatia ca tai ceva, ca sa scrii deasupra (lucru inestetic, ce evidentiaza o personalitate sovaitoare), apoi pentru ca sugereaza chipuri triste, oameni care au recurs la compromisuri, sau nici macar! Pur si simplu, au esuat; ce este revoltator este faptul ca si-au acceptat esecul, renuntand la orice cale de a imbunatati ceva la ei, la ceea ce ei pot face. Este probabil cel mai dureros fel de a pierde: capul plecat, inima..plecata si ea, iar mintea soptindu-ti ca..totul e fum. As vrea sa va spun ca nu am trecut prin sentimentul resemnarii vreodata, ca am luptat pana la sfarsit, iar daca, tot am fost invinsa, am mers mai departe, in alta lupta. Ei bine, nu la mine veti auzi astfel de afirmatii, desi sunt persoana care si-a dorit cel mai mult sa traiasca astfel. Draga cititorule, m-am resemnat inainte sa pierd, am renuntat la victorie, fara sa fi inceput lupta, am inchis ochii si am asteptat lacrimile, chiar si atunci cand ele puteau sa fie zambet; poate asta ma indreptateste sa-ti vorbesc de ura mea in ceea ce priveste supunerea, sau ...ma face sa fiu ipocrita. Este desigur, decizia ta in timp ce citesti aceste randuri, insa, as vrea sa te intreb, cum altfel sa resimt ura pentru resemnare, daca nu as simti...resemnarea insasi? Te vei intreba, in alta ordine de idei, de ce am ales sa ma opresc asupra acestui sentiment, cand, exista totdeauna ‘iubire’ pentru a scrie. Invinovatesc orasul de care sunt inconjurata, feţele lui de ieri, intotdeauna mai vesele ca cele de maine, griul din peisaj, privirile tacute care se consuma din nimic, tigarile ce par a se fuma singure pe strazile orasului, intre degetele celor ce au fost candva oameni.

-Unde sunt zilele in care bucuresteanul iesea pe strada zambind, fericit ca pleaca de acasa, iar seara, vesel ca se intoarce?

-Au existat vreodata?

*pentru vremurile rele.