Pledoaria din tramvai

Se urcă in tramvai si incepu sa recite publicului reticent o poezie de Macedonski. După ce şi.a terminat reprezentaţia, ridica gentil pălaria, incepand sa sustina, in cuvinte multe, cauza celor putini.
‘Poate sunt nebun, doamnelor si domnilor, acuzaţi-mă, va rog, deşi nu eu sunt cel ce se uită ciudat la dumneavoastra. Mă puteţi asculta, sau vă puteţi continua şirul nesfărşit al gandurilor, în speranţa că îl veţi termina la un moment dat. Eu am încetat să mă mint de ceva timp. Acasa nu am avut vreodata şi nici braţe deschise, ori maini de strans. M.am lovit mereu de ziduri prea înalte, care au avut răutatea de a mă amagi. Mereu mi.au dat de înteles ca le pot escalada, ce mai minciuna! Apucam doar sa arunc o privire, după caramizile roşiatice ale acestei societaţi mizere. M.am exclus de buna voie! De voia mea, de voia lor. In definitiv, nu a mai contat. Va pot zice acum ce am vazut? Haideţi, lasaţi.mă să vă povestesc ciudaţi călători ai sistemului, despre mecanismele ruginite care vă pun in mişcare. Azi e greu să te trezeşti, maine e greu să gandeşti, iar ziua urmatoare ei vor avea grija sa nu te mai misti decat in folosul lor. M.au urmărit mult timp, poate de asta am ajuns astfel. Nu vă e sila de privirile reci si de lacrimile inăbuşite? Un univers bizar aş putea spune, nu pentru ca exista tristeţe, ci pentru ca ne lasam dominati. Letargia din noi e deseori mai puternica decat orice urma de speranta, orice gand spre viitor sau pentru copiii ce vor mosteni acest pamant. Ca veni vorba de generatia asta! Ce gluma proasta! Fusesem, dragii mei ascultatori, profesor de filozofie..era demult nu ma priviti speriat. Cativa pustani serveau cafele la ora mea si m.au intrebat de ce vin la ora. Nu am stiut ce sa le raspund, iar de atunci am renuntat. Aşa, nu am mai avut nevoie nici de imbraţişari, nici de strangeri de mană. Am preferat singuratatea, in defavoarea unei lumi ingreunate de frigul terorii. M.am sustras vechilor anturaje, iar pe asta o regret, sincer va spun. Lumea obisnuia sa.mi treaca pragul, in cautare de raspunsuri, sau de noi intrebari. Acum, nu mai am casa al carei prag sa fie trecut, daramite pretentii de vechi cunostiinte! Sunt un nimeni draga societate, si avand in vedere caracterul tau mizer, a fi un nimeni, este un privilegiu. Ma simt separat de toate mizeriile, chiar daca am ingratul rol de observator. Feţele voastre, dragii mei, ma sperie mereu. Ce marsăvie vi se mai face? Cărui conducator mai putin apt decăt voi înşivă vă mai supuneţi azi? Va mazgaliti destinul cu vopseluri pale, in asteptarea unei revelatii. Trista iti mai este soarta, iubite auditoriu.
Va mint zicand ca imi mai doresc ceva. Linistiti-va. Cobor la prima.’



A voastra,
Mango.

Departe de aproapele tau

‘Buna ziua, domnule X. Sunt aici sa va ajut. Ati suferit un accident grav, insa starea dvs s-a imbunatatit considerabil. Din nefericire, a durat ceva timp.’
‘Ceva timp? Ma iertati, ce zi e azi?’
‘Azi e luni’
‘Am dormit trei zile?’
‘Ati dormit trei ani’
Imaginea il zgudui imediat. O multime de linii colorate au inceput sa apara, iar asistenta nu inceta sa vorbeasca. Isi incrucisa degetele asa cum facea cand era copil si se intreaba: ‘visez?’. In urmatoarea secunda secvente din copilaria sa se desfasurau rapid, camera de spital incepu sa se clatine, un miros de bomboane fondante il atinse suav, in timp ce asculta cantecul de leagan pe care mama sa i-l soptea de fiecare data, la ureche, inainte de culcare. Visul se desfacu imediat, iar el se simti cuprins de o stare de bine. Era acasa, in aceeasi zi de luni pe care o stia, Madonna isi plimba agitat coada pe langa patul inalt, sperand sa isi trezeasca stapanul din cosmar. O lua in brate, privindu-i ochii aprinsi, si o intreba razand : ‘ce intelegi tu din mine, pisica proasta?’. Nu intelesese multe din visul sau, sau altfel zis, nu isi dorea sa inteleaga. Refuzase de ceva timp sa isi priveasca rudele in ochi; considera asta a fi cel mai intelept lucru din lume. Familia nu fusese vreodata un concept suficient de puternic pentru pustiul rebel din el, iar acest lucru s-a reflectat foarte ciudat in somnul sau. Copilaria fericita pe ca o nega, ii aparea in vis, sub forma de senzatii, atingeri, imagini. Visa mereu ca zilele i s-au terminat, ca anii au murit pentru el si, mai presus de toate, ca era singur. Somnul sau il sfatuia sa revina la familia pe care o parasise cu cativa ani in urma, in timp ce inima sa il intreba de alte calatorii. Asa se intampla mereu cu noi toti, in fond. O parte din noi isi doreste soare, iar cealalta intreaba de ploi. Poate, din aceasta cauza suntem vesnic nemultumiti: o jumatate din noi este intotdeauna sacrificata.
Pustiul rebel nu era suficient de departe de trecut, ca atare, singura obtiune viabila era sa se mai indeparteze putin. Stia ca nu va fi vreodata prea de departe de lanturile din care fugise, insa asta nu-l deranja. Oricum nu ar fi reusit sa se opreasca undeva, ca atare, avea doar pretext pentru firea-i nestatornica. Lasa gandurile la o parte si se indrepta spre Madonna. ‘te iau la pachet, domnisoara, de asta sa fii sigura. O sa vezi Parisul.’ Scoase cu un calm englezesc toate valizele pe care le avea, si incepu sa arunce haine in ele. Pentru cateva momente, isi aminti ca Madonna nu era singura de care are nevoie. La mica distanta de apartamentul sau, vecina de la 4 inca mai astepta un raspuns. Greseala lui fusese ca nu a pus intrebarea. Acum, era vremea sa intrebe, sa asculte, sa termine si sa plece.

p.s:
Draga cititorule, nu e niciodata usor sa evadezi, insa cu siguranta nu e atat de greu precum credem. Rupe firele ce te sugruma, arunca ceasul care te trezeste dimineata si ia-ti aerul arogant. Timp de uitat, timp de evadat.


A voastra,
Mango.

Lumina de apus

Vroia sa imortalizeze un suflet in cativa centrimetri de hartie. O chemase pe acoperisul unui bloc din centrul orasului, luasese aparatul de care nu s-a despartit in ultimele luni si incerca acum poza perfecta. Pentru el, cea pe care vroia acum sa o inghete in timp, nu insemna mult. Era un cumul de gesturi fascinante, un fir de personalitate tumultoasa, o antisociala prefacuta, o alta ‘ea’. Se mintea, desigur, din prima secunda in care a vazut-o. ar fi vrut sa reprezinte nimic, doar din orgoliul nemarginit ce il poseda. A cunoscut-o prin cativa prieteni ce ii vorbisera mult despre ‘tipa de la cafeneaua din colt’. Intotdeauna a fost cel ce nu era de acord cu gusturile altora, deci, de ce s-ar schimba acum? In plus, pentru cine ar face-o? Pentru o pustoaica frustrata, plina de prejudecati? Nicidecum. Totusi, nu-si putea nega deliciul de a o fotografia..asta ar fi fost imposibil. Nu accepta refuzuri, iar ea nu prea stia sa refuze. Usa acoperisului se tranti la perete. Vantul incepu sa bata mai incet, iar privirea ei se lovi de ochii aprinsi ai fotografului. ‘stiam ca nu vei intarzia’ ii spuse pe tonul cel mai arogant cu putinta, domnisoarei speriate din pragul usii de metal. ‘nu stiati nimic, domnule x.’. artistul nostru incepu sa rada mai arogant ca niciodata, asteptand fastaceala domnisoarei cu rochie verde, insa rezultatul ironiei sale fu cu totul altul. Pustoaica isi lasa ochelarii de pe nas, arunca geanta intr-un colt mai curat al acoperisului, capatand o atitudine sfidatoare. El intelesese mesajul, deschise aparatul, surprins fiind de schimbarea de atitudine. Probabil ca de asta o dorea, el ca si altii. Pentru starile afective intense si inegale, pentru zambetul nepasator, pentru aerul de neatins pe care si-l lua in fata oricarei situatii de criza. Privindu-si ceasul observa ca trecusera patru ore, in care nu ii daduse nicio indicatie si nu schimbase nici macar un cuvant cu ea. Se complaceau acestei discutii surde, incepand astfel sa se cunoasca. Despre el, stia mai multe decat si-ar fi dorit, ii cunoscuse ‘antecedentele’ asa cum ii placea sa spuna, ii cunostea cercul, ridicandu-si deseori intrebari serioase asupra placerii lui nebune pentru bauturi tari, dar azi, era o alta lumina. Soarele la apus o aprindea intr-un fel ciudat. Intelegea ce incepea sa simta si incetase sa-i mai fie frica. Sunetul declansatorului nu o mai irita ca altadata, in timp ce privirea intensa ii devenise prietena. ‘Opreste-te. Vreau sa-mi promiti nu ma vei lasa sa vad pozele astea. Nu pentru ca nu am incredere in mine sau in tine, in fotograful din tine mai bine zis, ci doar pentru ca acum, nu sunt eu, si nu stiu daca cel de dincolo de obiectiv este acela ce imi zambea ironic inainte. Vom pleca amandoi de aici lasand un moment, o intrebare nespusa si poate chiar o poveste netraita. Nu ne va pasa, nu-i asa? Stiu ce as fi pentru tine, stii ce a-i fi pentru mine. Daca plec acum totul va ramane la fel. Lasa-ma sa plec’ . Vorbele venite de nicaieri oprira timpul in loc. Incepeau sa joace in acelasi film. ‘Nu las povesti neincepute, draga domnisoara. Nu te-as lasa sa pleci de aici pentru ca stiu cat iti doresti sa ramai. Cat despre poze nu ti le-as fi aratat oricum. Ai privilegiul de a te privi in oglinda zi de zi, ora de ora. Eu nu ma bucur de acelasi lucru, eu te pastrez in hartii. De pasat nu ne va pasa, nici azi nici maine, caci, noi doi suntem cei mai mincinosi oameni din lume. Nu-ti lasa sufletul pe un acoperis, vei mai avea nevoie de el. Si tu, si eu’.
Asa incepe, sau asa se termina, draga cititorule, ceea ce eu as numi o poveste de uitare, fara de care, viata celor doi ar fi fost cu totul alta.


*pentru D., welcome home.

Cu ochii pe ceas

Timp de sfasiat, timp de reparat.
E timpul sa uiti ca a trebuit vreodata sa-ti amintesti ceva, e vremea sa lasi la o parte grijile, pentru comfortul nepasarii.
Acum, aprinde-ti o tigara si soarbe din cafea. Poate e chiar vremea ta.
Tranteste usa in urma, pleaca, avand ca unic scop intoarcerea.
Renunta la vicii pentru a recapata savoarea lor, schimba-ti parfumul caci demult nu l-ai mai simtit.
Priveste poze vechi, cauta-ti sufletul printre amintiri si nu-l lasa acolo.
Reflecta lumea din jur, asa cum esti si tu oglindit de toti cei pe care ii iubesti.
Azi, lasa ce a fost, de dragul a ceea ce va fi,
Caci a iubi,
Nu a fost nicicand mai dureros ori mai aprins.



*pentru A.C

Utopii rezonabile

Toate noptile de octombrie sunt la fel. Acelasi aer obosit de ploaie, aceeasi savoare a ceaiului din cana; dimineti neschimbate, seri pierdute in somn, zile de uitare. Ceasul vorbea de zor, iar el statea acoperit de toate starile pe care le-a resimtit pana atunci, incercand sa ..nu mai incerce vreodata sa iubeasca. Curentul determina bataiile sacadate ale usii inchise, transmitandu-i parca, sa renunte la utopii. Nu ar fi crezut vreodata ca ‘a iubi’ e un lucru simplu, insa ceea ce iubirea ii oferea, nu mai avea de gand sa primeasca. Prea multa oboseala, ceva plictis, o cafea si o tigara. Unde mai pui suflet?! Intr-un fel sau altul isi dorise atat de mult sa iubeasca, incat asta uita sa faca mereu. Era ca si cum si-ar fi cautat ochelarii pe birou, in geanta, pe jos, poate chiar pe sus, iar in momentul in care ajungea in fata unei oglinzi, descoperea ca ochelarii erau deja pe nas. Totusi, anolgia aceasta nu-l incanta prea mult. Daca dragostea ar fi fost atat de aproape, ar fi descoperit-o pana acum, ca doar, cautase pe jos, pe sus, se intalnise cu oglinzile de care vorbeam, insa, niciuna din ele nu i-a reflectat jumatatea. Privirea sa goala tintea acum fereastra. Il amuza candva, o teorie despre suflete. Se zicea ca o data cu moartea, sufletul se divide, iar in viata urmatoare cele doua jumatati incearca sa se gaseasca. Hilar, de-a dreptul! Jumatatea noastra este, in teorie, un ‘eu’ al nostru ratacit in timp? Practic, el se cauta pe sine, cu scopul de a fi iar un intreg. Nu-l interesa aceasta varianta. Nu-l prea interesa nici propria lui persoana de la un timp. Traise prea mult cu jumatate de el, nu ar fi suportat un intreg pentru mai mult de 11 minute. ‘Jumatatea, se gandea, nu trebuie sa aiba prea mult de-a face cu mine. Ar trebui sa fie o realitate ce mi-ar putea depasi visele, o implinirea, deasupra tuturor dorintelor mele. Daca dragostea, in definitiv, nu e mai mult decat fericire, as putea fi totusi cu adevarat fericit, fara dragoste?’ Zgomotele usii se oprira cu o ultima izbire a peretelui, iar un miros de aer rece navali in camera. Dialogurile sale, cu el insusi, nu au avut succes de prea multe ori; acum era timpul sa le opreasca, sa isi continue drumul spre cer. Se intunecase de mult. Stelele nu il asteaptau prea mult.



*pentru cerul de octombrie