Se urcă in tramvai si incepu sa recite publicului reticent o poezie de Macedonski. După ce şi.a terminat reprezentaţia, ridica gentil pălaria, incepand sa sustina, in cuvinte multe, cauza celor putini.
‘Poate sunt nebun, doamnelor si domnilor, acuzaţi-mă, va rog, deşi nu eu sunt cel ce se uită ciudat la dumneavoastra. Mă puteţi asculta, sau vă puteţi continua şirul nesfărşit al gandurilor, în speranţa că îl veţi termina la un moment dat. Eu am încetat să mă mint de ceva timp. Acasa nu am avut vreodata şi nici braţe deschise, ori maini de strans. M.am lovit mereu de ziduri prea înalte, care au avut răutatea de a mă amagi. Mereu mi.au dat de înteles ca le pot escalada, ce mai minciuna! Apucam doar sa arunc o privire, după caramizile roşiatice ale acestei societaţi mizere. M.am exclus de buna voie! De voia mea, de voia lor. In definitiv, nu a mai contat. Va pot zice acum ce am vazut? Haideţi, lasaţi.mă să vă povestesc ciudaţi călători ai sistemului, despre mecanismele ruginite care vă pun in mişcare. Azi e greu să te trezeşti, maine e greu să gandeşti, iar ziua urmatoare ei vor avea grija sa nu te mai misti decat in folosul lor. M.au urmărit mult timp, poate de asta am ajuns astfel. Nu vă e sila de privirile reci si de lacrimile inăbuşite? Un univers bizar aş putea spune, nu pentru ca exista tristeţe, ci pentru ca ne lasam dominati. Letargia din noi e deseori mai puternica decat orice urma de speranta, orice gand spre viitor sau pentru copiii ce vor mosteni acest pamant. Ca veni vorba de generatia asta! Ce gluma proasta! Fusesem, dragii mei ascultatori, profesor de filozofie..era demult nu ma priviti speriat. Cativa pustani serveau cafele la ora mea si m.au intrebat de ce vin la ora. Nu am stiut ce sa le raspund, iar de atunci am renuntat. Aşa, nu am mai avut nevoie nici de imbraţişari, nici de strangeri de mană. Am preferat singuratatea, in defavoarea unei lumi ingreunate de frigul terorii. M.am sustras vechilor anturaje, iar pe asta o regret, sincer va spun. Lumea obisnuia sa.mi treaca pragul, in cautare de raspunsuri, sau de noi intrebari. Acum, nu mai am casa al carei prag sa fie trecut, daramite pretentii de vechi cunostiinte! Sunt un nimeni draga societate, si avand in vedere caracterul tau mizer, a fi un nimeni, este un privilegiu. Ma simt separat de toate mizeriile, chiar daca am ingratul rol de observator. Feţele voastre, dragii mei, ma sperie mereu. Ce marsăvie vi se mai face? Cărui conducator mai putin apt decăt voi înşivă vă mai supuneţi azi? Va mazgaliti destinul cu vopseluri pale, in asteptarea unei revelatii. Trista iti mai este soarta, iubite auditoriu.
Va mint zicand ca imi mai doresc ceva. Linistiti-va. Cobor la prima.’
A voastra,
Mango.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu