Pe vremea ei

Lumina se aprinde prea repede dimineata. Se chinuia sa faca intuneric, insa dintr-un motiv anume, draperiile refuzau sa il asculte. O raza incapatanata se strecura mereu la intrepatrunderea celor doua bucati de material, pe care el personal le pictase. ‘Ce ti-e si cu arta asta! Mereu se intoarce impotriva ta..’ gandi el enervandu-se tot mai tare ca nu se putea bucura de intuneric. Raza luminii il atinse usor pe chip, declansandu-i cumva tot soiul de amintiri lasate in praful vremii. Candva demult, lumina diminetii il facea sa zambeasca. Nu pentru ca ii placea sa se trezeasca devreme, ci pentru ca ii placea sa sfideze razele soarelui cu somnul sau de neclintit. Dupa plecarea ei, razele de soare au ajuns sa-l sfideze pe el. Cafeaua nu mai era aceeasi, pentru ca el nu reusea sa faca una decenta, dimineata nu mai era aceeasi, pentru ca nu mai era un alt suflet acolo, ca sa ravaseasca cearceafurile, iar insomnia sa pe timp de noapte se acutiza pe zi ce trece. Renunta sa mai aranjeze perdelele si lua un caiet din sertar. Incepu incet sa deseneze pe conturul paginii ca apoi sa se apropie cat mai mult de interior. Starea sa de anxietate crestea cu fiecare centimetru mai aproape de centrul foii, mainile ii mergeau din ce in ce mai repede iar respiratia i se taia mai des. Privi apoi, dupa ceva timp, ceea ce desenase si stranse hartia in mana, smulgand-o din caiet si prefacand-o intr-un alt gunoi al vietii sale. O arunca pe masa ca pe o minge nedorita, promitandu-si ca va uita ca la un moment dat in centru erau doar el si ea, iar pe margine un univers prea superficial pentru a-i intelege.

*pentru cei care dorm pana tarziu