Povestitorul

Ajunsesem acolo, din pura intamplare, poate doar din nevoia de a schimba peisajul din bine, in mai (foarte) rau. Coborasem din tramvai si un domn in varsta s-a oferit sa ma ajute. Situatie de-a dreptul paradoxala intrucat, el era cel ce ar fi avut nevoie de ajutorul meu. Am multumit zambind, ca apoi sa ma retrag superficial pe o straduta laturalnica. O tiganca isi plimba copilul, vorbind cat se poate de tare despre necazurile vietii ei. Evident, copilul in varsta de doi ani nu pricepea o iota si nici macar nu se obosea sa se prefaca (avantajul de a fi copil), dar, dupa cativa pasi, tiganca il privi si spuse : ‘dar nu regret dragul meu, nu regret nimic’. Abia atunci, copilul a inteles, poate cum e si firesc si-a imbratisat mama, ai carei ochi vorbeau printre lacrimi. Fusta multicolora se lovea de rafala prea rara de vant, luminand in culorile soarelui umbra vietii lor. Era fericita acum, iar mintea mea nu se putea departa de o idee: cat de mult te poate ajuta sa vorbesti cu cineva ce crezi ca te poate intelege? In fond, femeia nu a crezut ca fiul sau va veni cu un raspuns, sau cu un sfat, pentru toate problemele sale, a avut insa incredere ca acesta va asculta, si ca va pricepe tot ce se va intampla cu ea. Imbratisarea de la sfarsitul ‘monologului’ i-a dat dreptate ei, lasandu-ma pe mine intr-un serios colt de umbra. Speram la un moment dat ca tristetea se duce plangand doua zile in fata televizorului, cu cateva tablete de ciocolata, ori pahare de whiskey (niciuna din acestea doua in cantitati prea mari, evident..sau?), evitand mediul exterior cu orice pret. E adevarat, nu m-as fi gandit niciodata sa povestesc cauzele ‘tragediei’ mele unui pusti de doi ani, tocmai pentru ca stiam ca nu are cu ce sa ma ajute. Si atunci, stau si ma intreb cat de mult m-ar fi ajutat ciocolata in exces sau o serie de filme lacriomgene? E adevarat, poti spune ca ‘te descarci’ de anumite lucruri, dar poveste ramane tot in tine, urmand sa revina, sa te rapuna, atunci cand nu te astepti. Astfel, revii la dependente stupide, la stari cel putin ciudate, la prietenii uitate. Pentru ce? Pentru ca refuzi sa iti spui povestea? Pentru ca nu vrei sa te asculti pe tine insati, razand de propria ‘melodrama’? singurul om (cunoscut) care mi-ar contrazice aceasta teorie, mi-ar sustine ideea ‘departarii’: oamenii din jurul tau nu vor sa asculte mereu necazurile tale, sau ceea ce tu crezi ca se numeste ‘o problema’ . fiecare are alta treaba si toti ne grabim in alte directii. Lui, nu i-as putea spune decat sa se gandeasca, la cati oameni sunt in jurul sau acum si sa aprecieze. Ai vorbit rar, dar atunci ai fost ascultat, iar noi, suntem tot langa tine, sa ascultam in continuare aceasi povesti.

*pentru acelasi tu, pentru care candva, s-ar fi facut multe.

Amarul din cana mea

Trecusera vreo patru ani de cand chipul acela luminos nu imi mai vorbise. Azi eram doar noi, in aceeasi ceainarie pe care am crezut-o candva ‘a noastra’. As fi vrut desigur sa intreb multe lucruri banale si insignifiante : ‘de ce ai plecat?’,’de ce nu mi-ai spus ca vrei sa pleci?’, ‘de ce te-ai intors?’. Nu isi aveau sensul, intrucat in acest moment trebuia sa parem doua persoane adulte, care nu cunosc resentimente, care nu si-au gresit vreodata una alteia. Desigur, matur ar fi fost sa recunoastem ca suntem ...’imature’, ca avem idee de ceea ce inseamna resentimentele si ca suntem dispuse sa trecem peste ele, si poate cel mai important, sa recunoastem ca ne-am gresit deseori, dar ca stim sa uitam. Ai luat ceainicul in cel mai rece fel posibil, ca si cum ar fi fost al tau de ani de zile, iar acum te plictiseste atingerea sa, ai turnat incet din ceaiul care, mie sincer, mi s-a parut mult prea amar, fapt datorat poate si prezentei tale, ca apoi sa te opresti brusc: ‘Tu esti bine? S-a intamplat ceva de cand nu am mai fost aici?’. Ce iti puteam spune oare? Nu as fi reusit sa te fac sa intelegi ca in patru ani de zile, anumite lucruri se intampla, caci, dupa tine, timpul este ..un mit. Am zambit zicand ca totul este la fel, insa cea mai mare schimbare din acei ani, se vedea acum, in noi. Eram altfel in primul rand, una fata de alta, dar nu mi-as fi dorit sa observ atat de curand. Lucrurile care candva ne uneau, se pierdusera intr-un timp prea indepartat pentru a-l recupera. Povestea ta de dragoste se terminase o data cu aceeasi plecare, in timp ce a mea incepuse la putin timp dupa ce te-ai intors. Mi-ai cerut ca totul sa revina la normal, dar, oare, a fost vreodata ceva normal intre noi? In fond, inafara de iesirile pe ascuns din casa la ore tarzii, de acoperisurile unor blocuri pe care azi, sincer nu le mai cunosc si ce-i drept, nici nu mai vreau, nu era altceva. Asemanarea dintre noi si doi nori pe acelasi cer, nu ma putea lovi mai tare. Eram pe acelasi cer, doar ca tu dispareai mereu spre alte directii, in timp ce eu cautam statornicia. Intre timp, am ajuns pe ceruri separate, uitand ca, la un moment dat, mai era un nor cu care vorbeam, cu care plangeam, cu care imparteam infinitul. Nu iti reprosez ceva, nu intelege gresit, regret doar ca s-a terminat, iar in cazul in care as fi stiut ca tie iti este mai bine, aceste regrete nu isi mai aveau loc. Nu imi cere sa fiu fericita, pentru ca tu ai pierdut tot ceea ce ai iubit vreodata si nici nu ma amagi spunand ca vei invata din nou sa iubesti, caci stim amandoua ca asta nu se va mai intampla prea curand. Imi era dor, asta iti recunosc, imi era dor de noi la aceeasi masa, privind ciudat orice persoana din zona, razand zgomotos si facand glume la care, sincer iti spun, de una singura nu as rade. De aceea poate, iti datorez un zambest larg pentru o zi amara, care va ramane insa in mintea mea si in sufletul copilei ce erai candva.

*pentru tot ce a fost si tot ce nu va mai fi,

A ta,

Mango.

Verde crud

Am lasat in urma orizonturi deschise, pentru a bloca privelistea cu blocuri, cladiri si alte constructii. Am avut ca scop, si avem in continuare, sa construim dupa propria noastra vointa, o alta natura, despre care, credem ca va reusi sa o inlocuiasca pe cea de pana acum. Nu pot judeca aceasta atitudine, intrucat, intr-un fel sau altul, este si a mea, ce pot insa sa condamn este faptul ca ne e dor. Desi ne aglomeram cu obiecte si constructii, ne e dor de un colt gol, al carui singur arhitect este natura, desi suntem dispusi sa dam sume generoase pe pantofi frumosi, senzatia picioarelor goale pe iarba nu va fi inlocuita de nicio marca de renume, iar lista poate continua. Natura te invata nu doar simplitatea trairilor ci si complexitatea emotiilor, iar pentru asta, draga cititorule, ii voi ramane mereu fidela. In mod firesc, uitam din cand in cand sa apreciem, caci asfaltul din jurul nostru construieste monotonia, ce la un moment dat ne va omora. Acesta este probabil paradoxul zilelor noastre : propria constructie sa revina impotriva ta, asa cum si tu, ai facut-o o data, impotriva naturii. Nu vom putea opri acest mecanism, intrucat am incetat demult sa incercam, insa, ar trebui sa ne acordam o zi, in care sa ne bucuram de lucrurile simple, ferite de asfalt, de regularitate, de rationamente umane. Asa ca acum, te pot intreba, fara prea multa ezitare, care a fost ultima data in care te-ai urcat intr-un piersic, ai smuls un fruct din crengile sale aglomerate, si ai muscat apasat din coaja sferei parfumate? Iar atunci cand vei incerca sa cobori de acolo, sa iti lasi picioarele desculte sa atinga iarba, al carei miros, sunt perfect constienta ca l-ai uitat, ca dupa sa privesti cerul, respirand adanc. Am uitat ce inseamna cu adevarat a fi liber; confundam notiunea cu nevoia de risc, pe care ni-l provocam voluntar, in cautarea trairilor. Dar, in fond, un risc provocat, este si un risc asumat, deci trairea e doar una falsa. In final, ajungi sa uiti de tine, ajungi sa iti amintesti de vicii, ca, apoi, universul sa stea in fata ta, intreband : ‘unde ti-ai lasat sufletul copil ratacit?’. Nu stiu care ar fi raspunsul vostru la o astfel de intrebare, insa eu,una, as vrea sa il regasesc destul de repede.

*pentru un aer mai liber

A voastra,

Mango

Moartea pe un peron

Ma intorc azi pe un drum pe care il uitasem, sau pe care l-am considerat uitat. Sunetul sinelor sub tren, imaginile care se desfasoara cu o rapiditate relativa, aerul care iti ravaseste parul, privirile din jur, statiile prea dese uneori, oamenii, te fac, involuntar, sa iti reamintesti. Cum a inceput oare, tot ceea ce astazi te defineste? Ai plecat dintr-o gara oarecare, asa cum altii pleaca de la sfarsitul lumii, sau din inima vreunei metropole. In valiza ta nu erau decat cateva amintiri, de care nu erai dispus sa te dispensezi sub nicio forma. Trenul tau a avut intarziere de o ora. Ai asteptat privind oameni care urmau sa ajunga la destinatie, sau cel putin care vroiau sa se bucure de o calatorie placuta. Tu nu aveai o destinatie, pentru ca erai la inceput de drum. Pasii tai nu erau siguri decat de un fapt: ca isi vor gasi siguranta pe drum. Trenul ajunsese in gara, iar tie ti-era frica sa urci. Frica este esentiala pentru inceput: ii da farmec si mai presus de toate, iti ofera sansa de a afla ce este acela curajul. Cum sa poti afla certitudinea curajului, fara mirajul temerilor? Din trenul tau oamenii ieseau fara bagaje, era un tren al eliberarii. Tu nu iti doreai asta, dar de cand a contat ce ai vrut tu? Ai parasit valiza de care initial refuzai sa te desparti pentru un drum necunoscut, ce necunoscut a ramas pana s-a terminat. O data ce ai refuzat orice legatura cu punctul de pornire al calatoriei tale, ai refuzat si orice posibilitate a intoarcerii. Bagajul tau nu va ramane in gara, va rataci in cautarea unui proprietar, va renunta blestemandu-te. Tu, vei ramane un suflet pierdut in mod voit de propriile radacini, ce nu va recunoaste greseala sau incapatanarea. Drumul tau va inceta. Vei privi in dreapta ta si nu va fi cineva. Vei privi in stanga ta si nu va fi ceva. Drumul te-a lasat in gara nestiintei, la linia neputintei. Gaseste-ti alta cale sau asteapta trenul vietii in continuare, caci uitarea, nu va fi vreodata un mijloc de a continua, ci unul de a te prabusii in dezolare.

*pentru un tren nou, in vechea gara

A voastra,

Mango.