Lumina de apus

Vroia sa imortalizeze un suflet in cativa centrimetri de hartie. O chemase pe acoperisul unui bloc din centrul orasului, luasese aparatul de care nu s-a despartit in ultimele luni si incerca acum poza perfecta. Pentru el, cea pe care vroia acum sa o inghete in timp, nu insemna mult. Era un cumul de gesturi fascinante, un fir de personalitate tumultoasa, o antisociala prefacuta, o alta ‘ea’. Se mintea, desigur, din prima secunda in care a vazut-o. ar fi vrut sa reprezinte nimic, doar din orgoliul nemarginit ce il poseda. A cunoscut-o prin cativa prieteni ce ii vorbisera mult despre ‘tipa de la cafeneaua din colt’. Intotdeauna a fost cel ce nu era de acord cu gusturile altora, deci, de ce s-ar schimba acum? In plus, pentru cine ar face-o? Pentru o pustoaica frustrata, plina de prejudecati? Nicidecum. Totusi, nu-si putea nega deliciul de a o fotografia..asta ar fi fost imposibil. Nu accepta refuzuri, iar ea nu prea stia sa refuze. Usa acoperisului se tranti la perete. Vantul incepu sa bata mai incet, iar privirea ei se lovi de ochii aprinsi ai fotografului. ‘stiam ca nu vei intarzia’ ii spuse pe tonul cel mai arogant cu putinta, domnisoarei speriate din pragul usii de metal. ‘nu stiati nimic, domnule x.’. artistul nostru incepu sa rada mai arogant ca niciodata, asteptand fastaceala domnisoarei cu rochie verde, insa rezultatul ironiei sale fu cu totul altul. Pustoaica isi lasa ochelarii de pe nas, arunca geanta intr-un colt mai curat al acoperisului, capatand o atitudine sfidatoare. El intelesese mesajul, deschise aparatul, surprins fiind de schimbarea de atitudine. Probabil ca de asta o dorea, el ca si altii. Pentru starile afective intense si inegale, pentru zambetul nepasator, pentru aerul de neatins pe care si-l lua in fata oricarei situatii de criza. Privindu-si ceasul observa ca trecusera patru ore, in care nu ii daduse nicio indicatie si nu schimbase nici macar un cuvant cu ea. Se complaceau acestei discutii surde, incepand astfel sa se cunoasca. Despre el, stia mai multe decat si-ar fi dorit, ii cunoscuse ‘antecedentele’ asa cum ii placea sa spuna, ii cunostea cercul, ridicandu-si deseori intrebari serioase asupra placerii lui nebune pentru bauturi tari, dar azi, era o alta lumina. Soarele la apus o aprindea intr-un fel ciudat. Intelegea ce incepea sa simta si incetase sa-i mai fie frica. Sunetul declansatorului nu o mai irita ca altadata, in timp ce privirea intensa ii devenise prietena. ‘Opreste-te. Vreau sa-mi promiti nu ma vei lasa sa vad pozele astea. Nu pentru ca nu am incredere in mine sau in tine, in fotograful din tine mai bine zis, ci doar pentru ca acum, nu sunt eu, si nu stiu daca cel de dincolo de obiectiv este acela ce imi zambea ironic inainte. Vom pleca amandoi de aici lasand un moment, o intrebare nespusa si poate chiar o poveste netraita. Nu ne va pasa, nu-i asa? Stiu ce as fi pentru tine, stii ce a-i fi pentru mine. Daca plec acum totul va ramane la fel. Lasa-ma sa plec’ . Vorbele venite de nicaieri oprira timpul in loc. Incepeau sa joace in acelasi film. ‘Nu las povesti neincepute, draga domnisoara. Nu te-as lasa sa pleci de aici pentru ca stiu cat iti doresti sa ramai. Cat despre poze nu ti le-as fi aratat oricum. Ai privilegiul de a te privi in oglinda zi de zi, ora de ora. Eu nu ma bucur de acelasi lucru, eu te pastrez in hartii. De pasat nu ne va pasa, nici azi nici maine, caci, noi doi suntem cei mai mincinosi oameni din lume. Nu-ti lasa sufletul pe un acoperis, vei mai avea nevoie de el. Si tu, si eu’.
Asa incepe, sau asa se termina, draga cititorule, ceea ce eu as numi o poveste de uitare, fara de care, viata celor doi ar fi fost cu totul alta.


*pentru D., welcome home.