Departe de aproapele tau

‘Buna ziua, domnule X. Sunt aici sa va ajut. Ati suferit un accident grav, insa starea dvs s-a imbunatatit considerabil. Din nefericire, a durat ceva timp.’
‘Ceva timp? Ma iertati, ce zi e azi?’
‘Azi e luni’
‘Am dormit trei zile?’
‘Ati dormit trei ani’
Imaginea il zgudui imediat. O multime de linii colorate au inceput sa apara, iar asistenta nu inceta sa vorbeasca. Isi incrucisa degetele asa cum facea cand era copil si se intreaba: ‘visez?’. In urmatoarea secunda secvente din copilaria sa se desfasurau rapid, camera de spital incepu sa se clatine, un miros de bomboane fondante il atinse suav, in timp ce asculta cantecul de leagan pe care mama sa i-l soptea de fiecare data, la ureche, inainte de culcare. Visul se desfacu imediat, iar el se simti cuprins de o stare de bine. Era acasa, in aceeasi zi de luni pe care o stia, Madonna isi plimba agitat coada pe langa patul inalt, sperand sa isi trezeasca stapanul din cosmar. O lua in brate, privindu-i ochii aprinsi, si o intreba razand : ‘ce intelegi tu din mine, pisica proasta?’. Nu intelesese multe din visul sau, sau altfel zis, nu isi dorea sa inteleaga. Refuzase de ceva timp sa isi priveasca rudele in ochi; considera asta a fi cel mai intelept lucru din lume. Familia nu fusese vreodata un concept suficient de puternic pentru pustiul rebel din el, iar acest lucru s-a reflectat foarte ciudat in somnul sau. Copilaria fericita pe ca o nega, ii aparea in vis, sub forma de senzatii, atingeri, imagini. Visa mereu ca zilele i s-au terminat, ca anii au murit pentru el si, mai presus de toate, ca era singur. Somnul sau il sfatuia sa revina la familia pe care o parasise cu cativa ani in urma, in timp ce inima sa il intreba de alte calatorii. Asa se intampla mereu cu noi toti, in fond. O parte din noi isi doreste soare, iar cealalta intreaba de ploi. Poate, din aceasta cauza suntem vesnic nemultumiti: o jumatate din noi este intotdeauna sacrificata.
Pustiul rebel nu era suficient de departe de trecut, ca atare, singura obtiune viabila era sa se mai indeparteze putin. Stia ca nu va fi vreodata prea de departe de lanturile din care fugise, insa asta nu-l deranja. Oricum nu ar fi reusit sa se opreasca undeva, ca atare, avea doar pretext pentru firea-i nestatornica. Lasa gandurile la o parte si se indrepta spre Madonna. ‘te iau la pachet, domnisoara, de asta sa fii sigura. O sa vezi Parisul.’ Scoase cu un calm englezesc toate valizele pe care le avea, si incepu sa arunce haine in ele. Pentru cateva momente, isi aminti ca Madonna nu era singura de care are nevoie. La mica distanta de apartamentul sau, vecina de la 4 inca mai astepta un raspuns. Greseala lui fusese ca nu a pus intrebarea. Acum, era vremea sa intrebe, sa asculte, sa termine si sa plece.

p.s:
Draga cititorule, nu e niciodata usor sa evadezi, insa cu siguranta nu e atat de greu precum credem. Rupe firele ce te sugruma, arunca ceasul care te trezeste dimineata si ia-ti aerul arogant. Timp de uitat, timp de evadat.


A voastra,
Mango.

Lumina de apus

Vroia sa imortalizeze un suflet in cativa centrimetri de hartie. O chemase pe acoperisul unui bloc din centrul orasului, luasese aparatul de care nu s-a despartit in ultimele luni si incerca acum poza perfecta. Pentru el, cea pe care vroia acum sa o inghete in timp, nu insemna mult. Era un cumul de gesturi fascinante, un fir de personalitate tumultoasa, o antisociala prefacuta, o alta ‘ea’. Se mintea, desigur, din prima secunda in care a vazut-o. ar fi vrut sa reprezinte nimic, doar din orgoliul nemarginit ce il poseda. A cunoscut-o prin cativa prieteni ce ii vorbisera mult despre ‘tipa de la cafeneaua din colt’. Intotdeauna a fost cel ce nu era de acord cu gusturile altora, deci, de ce s-ar schimba acum? In plus, pentru cine ar face-o? Pentru o pustoaica frustrata, plina de prejudecati? Nicidecum. Totusi, nu-si putea nega deliciul de a o fotografia..asta ar fi fost imposibil. Nu accepta refuzuri, iar ea nu prea stia sa refuze. Usa acoperisului se tranti la perete. Vantul incepu sa bata mai incet, iar privirea ei se lovi de ochii aprinsi ai fotografului. ‘stiam ca nu vei intarzia’ ii spuse pe tonul cel mai arogant cu putinta, domnisoarei speriate din pragul usii de metal. ‘nu stiati nimic, domnule x.’. artistul nostru incepu sa rada mai arogant ca niciodata, asteptand fastaceala domnisoarei cu rochie verde, insa rezultatul ironiei sale fu cu totul altul. Pustoaica isi lasa ochelarii de pe nas, arunca geanta intr-un colt mai curat al acoperisului, capatand o atitudine sfidatoare. El intelesese mesajul, deschise aparatul, surprins fiind de schimbarea de atitudine. Probabil ca de asta o dorea, el ca si altii. Pentru starile afective intense si inegale, pentru zambetul nepasator, pentru aerul de neatins pe care si-l lua in fata oricarei situatii de criza. Privindu-si ceasul observa ca trecusera patru ore, in care nu ii daduse nicio indicatie si nu schimbase nici macar un cuvant cu ea. Se complaceau acestei discutii surde, incepand astfel sa se cunoasca. Despre el, stia mai multe decat si-ar fi dorit, ii cunoscuse ‘antecedentele’ asa cum ii placea sa spuna, ii cunostea cercul, ridicandu-si deseori intrebari serioase asupra placerii lui nebune pentru bauturi tari, dar azi, era o alta lumina. Soarele la apus o aprindea intr-un fel ciudat. Intelegea ce incepea sa simta si incetase sa-i mai fie frica. Sunetul declansatorului nu o mai irita ca altadata, in timp ce privirea intensa ii devenise prietena. ‘Opreste-te. Vreau sa-mi promiti nu ma vei lasa sa vad pozele astea. Nu pentru ca nu am incredere in mine sau in tine, in fotograful din tine mai bine zis, ci doar pentru ca acum, nu sunt eu, si nu stiu daca cel de dincolo de obiectiv este acela ce imi zambea ironic inainte. Vom pleca amandoi de aici lasand un moment, o intrebare nespusa si poate chiar o poveste netraita. Nu ne va pasa, nu-i asa? Stiu ce as fi pentru tine, stii ce a-i fi pentru mine. Daca plec acum totul va ramane la fel. Lasa-ma sa plec’ . Vorbele venite de nicaieri oprira timpul in loc. Incepeau sa joace in acelasi film. ‘Nu las povesti neincepute, draga domnisoara. Nu te-as lasa sa pleci de aici pentru ca stiu cat iti doresti sa ramai. Cat despre poze nu ti le-as fi aratat oricum. Ai privilegiul de a te privi in oglinda zi de zi, ora de ora. Eu nu ma bucur de acelasi lucru, eu te pastrez in hartii. De pasat nu ne va pasa, nici azi nici maine, caci, noi doi suntem cei mai mincinosi oameni din lume. Nu-ti lasa sufletul pe un acoperis, vei mai avea nevoie de el. Si tu, si eu’.
Asa incepe, sau asa se termina, draga cititorule, ceea ce eu as numi o poveste de uitare, fara de care, viata celor doi ar fi fost cu totul alta.


*pentru D., welcome home.

Cu ochii pe ceas

Timp de sfasiat, timp de reparat.
E timpul sa uiti ca a trebuit vreodata sa-ti amintesti ceva, e vremea sa lasi la o parte grijile, pentru comfortul nepasarii.
Acum, aprinde-ti o tigara si soarbe din cafea. Poate e chiar vremea ta.
Tranteste usa in urma, pleaca, avand ca unic scop intoarcerea.
Renunta la vicii pentru a recapata savoarea lor, schimba-ti parfumul caci demult nu l-ai mai simtit.
Priveste poze vechi, cauta-ti sufletul printre amintiri si nu-l lasa acolo.
Reflecta lumea din jur, asa cum esti si tu oglindit de toti cei pe care ii iubesti.
Azi, lasa ce a fost, de dragul a ceea ce va fi,
Caci a iubi,
Nu a fost nicicand mai dureros ori mai aprins.



*pentru A.C

Utopii rezonabile

Toate noptile de octombrie sunt la fel. Acelasi aer obosit de ploaie, aceeasi savoare a ceaiului din cana; dimineti neschimbate, seri pierdute in somn, zile de uitare. Ceasul vorbea de zor, iar el statea acoperit de toate starile pe care le-a resimtit pana atunci, incercand sa ..nu mai incerce vreodata sa iubeasca. Curentul determina bataiile sacadate ale usii inchise, transmitandu-i parca, sa renunte la utopii. Nu ar fi crezut vreodata ca ‘a iubi’ e un lucru simplu, insa ceea ce iubirea ii oferea, nu mai avea de gand sa primeasca. Prea multa oboseala, ceva plictis, o cafea si o tigara. Unde mai pui suflet?! Intr-un fel sau altul isi dorise atat de mult sa iubeasca, incat asta uita sa faca mereu. Era ca si cum si-ar fi cautat ochelarii pe birou, in geanta, pe jos, poate chiar pe sus, iar in momentul in care ajungea in fata unei oglinzi, descoperea ca ochelarii erau deja pe nas. Totusi, anolgia aceasta nu-l incanta prea mult. Daca dragostea ar fi fost atat de aproape, ar fi descoperit-o pana acum, ca doar, cautase pe jos, pe sus, se intalnise cu oglinzile de care vorbeam, insa, niciuna din ele nu i-a reflectat jumatatea. Privirea sa goala tintea acum fereastra. Il amuza candva, o teorie despre suflete. Se zicea ca o data cu moartea, sufletul se divide, iar in viata urmatoare cele doua jumatati incearca sa se gaseasca. Hilar, de-a dreptul! Jumatatea noastra este, in teorie, un ‘eu’ al nostru ratacit in timp? Practic, el se cauta pe sine, cu scopul de a fi iar un intreg. Nu-l interesa aceasta varianta. Nu-l prea interesa nici propria lui persoana de la un timp. Traise prea mult cu jumatate de el, nu ar fi suportat un intreg pentru mai mult de 11 minute. ‘Jumatatea, se gandea, nu trebuie sa aiba prea mult de-a face cu mine. Ar trebui sa fie o realitate ce mi-ar putea depasi visele, o implinirea, deasupra tuturor dorintelor mele. Daca dragostea, in definitiv, nu e mai mult decat fericire, as putea fi totusi cu adevarat fericit, fara dragoste?’ Zgomotele usii se oprira cu o ultima izbire a peretelui, iar un miros de aer rece navali in camera. Dialogurile sale, cu el insusi, nu au avut succes de prea multe ori; acum era timpul sa le opreasca, sa isi continue drumul spre cer. Se intunecase de mult. Stelele nu il asteaptau prea mult.



*pentru cerul de octombrie

Totul e fum. Fumul nu e bun.

‘Iti pot ignora prezenta, dar nu imi cere sa ignor lipsa ta...’ scriam o data intr-un articol pierdut pe aripile..timpului. Acum, zambesc, e adevarat, caci nici lipsa, nici prezenta ta nu-mi mai spun ceva. Pe cine putem acuza? Asa e viata! Daca stai bine sa te gandesti ca lasi in urma toate acele lucruri pe care, la un moment dat al vietii tale, le-ai considerat indispensabile, iti vine sa razi. Daca ti-as spune acum, draga cititorule, ca iti vor fi rapite diminetile cu soare, dupa-amiezele ploiase si serile romantice, ce ai face? Ai fi revoltat, te-ai chinui sa negociezi, te-ai asigura abia apoi, daca acest lucru este sau nu posibil. Nu aceasta atitudine m-ar deranja, ci cea pe care o vei avea la ceva timp dupa ce eu iti voi rapi aceste momente: te vei resemna. Urasc acest cuvant, mai intai pentru ca imi da senzatia ca tai ceva, ca sa scrii deasupra (lucru inestetic, ce evidentiaza o personalitate sovaitoare), apoi pentru ca sugereaza chipuri triste, oameni care au recurs la compromisuri, sau nici macar! Pur si simplu, au esuat; ce este revoltator este faptul ca si-au acceptat esecul, renuntand la orice cale de a imbunatati ceva la ei, la ceea ce ei pot face. Este probabil cel mai dureros fel de a pierde: capul plecat, inima..plecata si ea, iar mintea soptindu-ti ca..totul e fum. As vrea sa va spun ca nu am trecut prin sentimentul resemnarii vreodata, ca am luptat pana la sfarsit, iar daca, tot am fost invinsa, am mers mai departe, in alta lupta. Ei bine, nu la mine veti auzi astfel de afirmatii, desi sunt persoana care si-a dorit cel mai mult sa traiasca astfel. Draga cititorule, m-am resemnat inainte sa pierd, am renuntat la victorie, fara sa fi inceput lupta, am inchis ochii si am asteptat lacrimile, chiar si atunci cand ele puteau sa fie zambet; poate asta ma indreptateste sa-ti vorbesc de ura mea in ceea ce priveste supunerea, sau ...ma face sa fiu ipocrita. Este desigur, decizia ta in timp ce citesti aceste randuri, insa, as vrea sa te intreb, cum altfel sa resimt ura pentru resemnare, daca nu as simti...resemnarea insasi? Te vei intreba, in alta ordine de idei, de ce am ales sa ma opresc asupra acestui sentiment, cand, exista totdeauna ‘iubire’ pentru a scrie. Invinovatesc orasul de care sunt inconjurata, feţele lui de ieri, intotdeauna mai vesele ca cele de maine, griul din peisaj, privirile tacute care se consuma din nimic, tigarile ce par a se fuma singure pe strazile orasului, intre degetele celor ce au fost candva oameni.

-Unde sunt zilele in care bucuresteanul iesea pe strada zambind, fericit ca pleaca de acasa, iar seara, vesel ca se intoarce?

-Au existat vreodata?

*pentru vremurile rele.

Povestitorul

Ajunsesem acolo, din pura intamplare, poate doar din nevoia de a schimba peisajul din bine, in mai (foarte) rau. Coborasem din tramvai si un domn in varsta s-a oferit sa ma ajute. Situatie de-a dreptul paradoxala intrucat, el era cel ce ar fi avut nevoie de ajutorul meu. Am multumit zambind, ca apoi sa ma retrag superficial pe o straduta laturalnica. O tiganca isi plimba copilul, vorbind cat se poate de tare despre necazurile vietii ei. Evident, copilul in varsta de doi ani nu pricepea o iota si nici macar nu se obosea sa se prefaca (avantajul de a fi copil), dar, dupa cativa pasi, tiganca il privi si spuse : ‘dar nu regret dragul meu, nu regret nimic’. Abia atunci, copilul a inteles, poate cum e si firesc si-a imbratisat mama, ai carei ochi vorbeau printre lacrimi. Fusta multicolora se lovea de rafala prea rara de vant, luminand in culorile soarelui umbra vietii lor. Era fericita acum, iar mintea mea nu se putea departa de o idee: cat de mult te poate ajuta sa vorbesti cu cineva ce crezi ca te poate intelege? In fond, femeia nu a crezut ca fiul sau va veni cu un raspuns, sau cu un sfat, pentru toate problemele sale, a avut insa incredere ca acesta va asculta, si ca va pricepe tot ce se va intampla cu ea. Imbratisarea de la sfarsitul ‘monologului’ i-a dat dreptate ei, lasandu-ma pe mine intr-un serios colt de umbra. Speram la un moment dat ca tristetea se duce plangand doua zile in fata televizorului, cu cateva tablete de ciocolata, ori pahare de whiskey (niciuna din acestea doua in cantitati prea mari, evident..sau?), evitand mediul exterior cu orice pret. E adevarat, nu m-as fi gandit niciodata sa povestesc cauzele ‘tragediei’ mele unui pusti de doi ani, tocmai pentru ca stiam ca nu are cu ce sa ma ajute. Si atunci, stau si ma intreb cat de mult m-ar fi ajutat ciocolata in exces sau o serie de filme lacriomgene? E adevarat, poti spune ca ‘te descarci’ de anumite lucruri, dar poveste ramane tot in tine, urmand sa revina, sa te rapuna, atunci cand nu te astepti. Astfel, revii la dependente stupide, la stari cel putin ciudate, la prietenii uitate. Pentru ce? Pentru ca refuzi sa iti spui povestea? Pentru ca nu vrei sa te asculti pe tine insati, razand de propria ‘melodrama’? singurul om (cunoscut) care mi-ar contrazice aceasta teorie, mi-ar sustine ideea ‘departarii’: oamenii din jurul tau nu vor sa asculte mereu necazurile tale, sau ceea ce tu crezi ca se numeste ‘o problema’ . fiecare are alta treaba si toti ne grabim in alte directii. Lui, nu i-as putea spune decat sa se gandeasca, la cati oameni sunt in jurul sau acum si sa aprecieze. Ai vorbit rar, dar atunci ai fost ascultat, iar noi, suntem tot langa tine, sa ascultam in continuare aceasi povesti.

*pentru acelasi tu, pentru care candva, s-ar fi facut multe.

Amarul din cana mea

Trecusera vreo patru ani de cand chipul acela luminos nu imi mai vorbise. Azi eram doar noi, in aceeasi ceainarie pe care am crezut-o candva ‘a noastra’. As fi vrut desigur sa intreb multe lucruri banale si insignifiante : ‘de ce ai plecat?’,’de ce nu mi-ai spus ca vrei sa pleci?’, ‘de ce te-ai intors?’. Nu isi aveau sensul, intrucat in acest moment trebuia sa parem doua persoane adulte, care nu cunosc resentimente, care nu si-au gresit vreodata una alteia. Desigur, matur ar fi fost sa recunoastem ca suntem ...’imature’, ca avem idee de ceea ce inseamna resentimentele si ca suntem dispuse sa trecem peste ele, si poate cel mai important, sa recunoastem ca ne-am gresit deseori, dar ca stim sa uitam. Ai luat ceainicul in cel mai rece fel posibil, ca si cum ar fi fost al tau de ani de zile, iar acum te plictiseste atingerea sa, ai turnat incet din ceaiul care, mie sincer, mi s-a parut mult prea amar, fapt datorat poate si prezentei tale, ca apoi sa te opresti brusc: ‘Tu esti bine? S-a intamplat ceva de cand nu am mai fost aici?’. Ce iti puteam spune oare? Nu as fi reusit sa te fac sa intelegi ca in patru ani de zile, anumite lucruri se intampla, caci, dupa tine, timpul este ..un mit. Am zambit zicand ca totul este la fel, insa cea mai mare schimbare din acei ani, se vedea acum, in noi. Eram altfel in primul rand, una fata de alta, dar nu mi-as fi dorit sa observ atat de curand. Lucrurile care candva ne uneau, se pierdusera intr-un timp prea indepartat pentru a-l recupera. Povestea ta de dragoste se terminase o data cu aceeasi plecare, in timp ce a mea incepuse la putin timp dupa ce te-ai intors. Mi-ai cerut ca totul sa revina la normal, dar, oare, a fost vreodata ceva normal intre noi? In fond, inafara de iesirile pe ascuns din casa la ore tarzii, de acoperisurile unor blocuri pe care azi, sincer nu le mai cunosc si ce-i drept, nici nu mai vreau, nu era altceva. Asemanarea dintre noi si doi nori pe acelasi cer, nu ma putea lovi mai tare. Eram pe acelasi cer, doar ca tu dispareai mereu spre alte directii, in timp ce eu cautam statornicia. Intre timp, am ajuns pe ceruri separate, uitand ca, la un moment dat, mai era un nor cu care vorbeam, cu care plangeam, cu care imparteam infinitul. Nu iti reprosez ceva, nu intelege gresit, regret doar ca s-a terminat, iar in cazul in care as fi stiut ca tie iti este mai bine, aceste regrete nu isi mai aveau loc. Nu imi cere sa fiu fericita, pentru ca tu ai pierdut tot ceea ce ai iubit vreodata si nici nu ma amagi spunand ca vei invata din nou sa iubesti, caci stim amandoua ca asta nu se va mai intampla prea curand. Imi era dor, asta iti recunosc, imi era dor de noi la aceeasi masa, privind ciudat orice persoana din zona, razand zgomotos si facand glume la care, sincer iti spun, de una singura nu as rade. De aceea poate, iti datorez un zambest larg pentru o zi amara, care va ramane insa in mintea mea si in sufletul copilei ce erai candva.

*pentru tot ce a fost si tot ce nu va mai fi,

A ta,

Mango.