Iza

Azi zambesc necontenit
Azi sunt un creion fericit
Azi nu ma sperii de nimic
Azi chiar stiu ce vreau sa zic
Azi iti tac doar din placere
Azi nu voi uita, de necazurile mele
Azi ma voi lasa sa trec
Azi voi face doar ce-i drept
Azi te voi iubi
Azi voi fi ca-n prima zi.




*pentru ca uneori, mai simplu e mai bine.

Dialog nerostit

*:
“Hai sa mai stingem din lumini. Tu vorbesti putin, eu tac cu desavarsire. Nici cartile nu vor face zgomot, nici sufletele nu se vor mai auzi. O sa ramanem doar noi si o mare de intuneric. Nu va conta prea mult, caci in cele din urma stim amandoi unde e lumina cu adevarat. Daca pana la acea lumina trebuie sa stingem un univers intreg, ma declar mai mult decat dispus sa o fac. Uita acele fragemente de trecut care iti distorsioneaza viziunea asupra mea. Conserva atatea amintiri cat sa-ti raspunzi la intrebarile esentiale: mai stii cand eram la mare? Cand ti.am zis ca o sa te arunc in valuri doar pentru ca vreau sa stiu ca ai nevoie de mine? Poate asta iti fac si acum rau. Vreau sa stiu ca nu poti sa respiri, ca te sufoci in vreun loc ascuns si ca doar buzele mele iti pot reda aerul. Acuza-ma pentru asta. Acuza-ma pentru ca iti fac rau,dar nu-mi reprosa ca nu am fost acolo. Am stat langa tine cand mi-ai cerut si cand nu ai avut nici macar curajul sa-mi ceri. Ochii aia albastrii plang acum daca se gandesc la acoperisurile din Romana si la noptile din Brasov. Asa cum ti-am mai spus, nu mai are rost sa intorci aceleasi pagini. Hai sa facem iar poveste. Din ce a fost, ceva, inca mai este. “


**:
“Vreau sa inchid usi, nu sa sting lumini. Bezna nu a fost intotdeauna cel mai bun izolator. Poate ca acela ai fost tu, nu? Dorinta ta de a ma tine sub piele m-a fascinat intotdeauna. Mi-era bine acolo. Mi-era cald si bine. Pana cand am vrut sa vad cum e afara. Stii ca vorbesc de luna aceea de neinteles, in care tu umblai cu bruneta de la doi si eu te priveam sfidator. As minti daca as spune ca nu m-a afectat. M-a afectat atat de rau incat acum nu te mai vreau. E greu de inteles de ce . In final, privirea ta tot pe a mea o cauta, iar langa tine nu mai e nimeni. Ce ma opreste sa apas pe acel intrerupator si sa ma strecor ca un mic ac in venele tale, sa ma hranesc cu iubirea ta, sa ma ucid putin cate putin cu vise de tot soiul? Trecutul, in care esti si tu si ea, in care suntem si noi si voi. Iti multumesc pentru fiecare particica din tine. Abia acum pot face asta, caci doar acum stiu ca nu imi mai apartin. “

In fond, nemotivat.

Pentru amintirile pe care le avem si in special pentru cele pe care nu le avem inca.
Pentru nimicul din noi si pentru incercarea noastra de a descoperi totul.
Pentru felul tau de a fuma si chinul meu de a aprinde o bricheta.
Pentru ca nu ma asculti stiind deja ce vreau sa spun.
Pentru ca te citesc fara sa vreau.
Pentru ca imi povestesti nimicuri.
Pentru ca iti povestesc nimicuri.
Pentru ca scriu randurile astea doar gandindu-ma la ce a fost.

Singuri impreuna

Timpul trece. Cu el trecem si noi..singura mea intrebare este daca mai trece cineva cu noi, inafara secundelor din ceas. Probabil ca exista doua categorii de oameni in acest bizar univers: cei ce merg singuri si cei ce merg insotiti. De prisos sa spun ca ‘unde merg’ este pur irelevant, din moment ce viata ne duce pe fiecare din noi intr-un anume loc. Ca sa nu ma departez de la motivul pentru care ma adresez voua, ma intreb care dintre cele doua categorii se simte mai fericita. In prima instanta, as fi spus ca cei care merg alaturi de altii au un mare avantaj. Se stie, din vremurile vechi, ca un partener de drum iti e de mare ajutor prin simpla-i prezenta, indeosebi in acele momente in care esti atat de dispus sa renunti. Pe de alta parte, o persoana alaturi duce la conturarea dialogului interior al oamenilor. Nu contest importanta monologurilor noastre, ci ma sperii mai degraba de amploarea pe care acestea o pot lua, in contexte nefericite. Asadar, colegul nostru de drum asculta griji, spune probleme, inlocuind practic ‘sinea’ cu ceva mai putin metafizic. Problema s-a pus atunci cand m-am gandit la singuratate. Lucruri marete s-au format, din cauza singuratatii de care creatorul era macinat ( de la crearea omului ajungand la opere de arta). Singuratatea ca si stare mai are alte doua aspecte: cea dorita si cea nevoita. E lesne de inteles ca un calugar se va insingura intr-un schit pentru a se apropia de divinitatea sa, in timp ce un varstnic nu poate decat sa-si constate insingurarea survenita in urma trecerii timpului. O data ce am lamurit aceste doua aspecte, nu-mi ramane decat sa va intreb : daca singuratatea poate fi prolifica, trebuie sa ne ascundem de ea? In mod clar vorbesc de acea insingurare dorita, avand un scop bine definit, de pe urma careia omenirea va avea de castigat, iar daca nu intreaga omenire, cel putin persoana care recurge la ea. Asadar, privind indarat, echilibrand acum balanta intre orchestra simfonica si solul trompetei, constatam ca totul in viata este o chestiune de alegere. In definitiv, e alegerea fiecaruia de mana cui sa se tina, de sufletul cui sa aiba grija, de starea cui sa depinda.


Intrebare: Tu ai ales deja?

Pe vremea ei

Lumina se aprinde prea repede dimineata. Se chinuia sa faca intuneric, insa dintr-un motiv anume, draperiile refuzau sa il asculte. O raza incapatanata se strecura mereu la intrepatrunderea celor doua bucati de material, pe care el personal le pictase. ‘Ce ti-e si cu arta asta! Mereu se intoarce impotriva ta..’ gandi el enervandu-se tot mai tare ca nu se putea bucura de intuneric. Raza luminii il atinse usor pe chip, declansandu-i cumva tot soiul de amintiri lasate in praful vremii. Candva demult, lumina diminetii il facea sa zambeasca. Nu pentru ca ii placea sa se trezeasca devreme, ci pentru ca ii placea sa sfideze razele soarelui cu somnul sau de neclintit. Dupa plecarea ei, razele de soare au ajuns sa-l sfideze pe el. Cafeaua nu mai era aceeasi, pentru ca el nu reusea sa faca una decenta, dimineata nu mai era aceeasi, pentru ca nu mai era un alt suflet acolo, ca sa ravaseasca cearceafurile, iar insomnia sa pe timp de noapte se acutiza pe zi ce trece. Renunta sa mai aranjeze perdelele si lua un caiet din sertar. Incepu incet sa deseneze pe conturul paginii ca apoi sa se apropie cat mai mult de interior. Starea sa de anxietate crestea cu fiecare centimetru mai aproape de centrul foii, mainile ii mergeau din ce in ce mai repede iar respiratia i se taia mai des. Privi apoi, dupa ceva timp, ceea ce desenase si stranse hartia in mana, smulgand-o din caiet si prefacand-o intr-un alt gunoi al vietii sale. O arunca pe masa ca pe o minge nedorita, promitandu-si ca va uita ca la un moment dat in centru erau doar el si ea, iar pe margine un univers prea superficial pentru a-i intelege.

*pentru cei care dorm pana tarziu

Frumos sau paradox

Care a fost ultima data cand ai vorbit despre frumusete? Mie mi s-a intamplat de curand, asa ca, refuzand sa ies din acest cerc, iti scriu tie, cel ce ai fost mereu dispus sa ma asculti. Vreau mai intai sa te intreb daca frumusetea exista. Eu cred ca aceasta calitate o putem atribui naturii, in mod incontestabil. Un cer albastru si un soare la apus, reda, fara nicio indoiala, frumosul. Cu toate acestea, omul, ca parte a naturii, nu a facut altceva decat sa distruga aceste calitati, inlocuindu-le cu blocuri de gheata. Insa, omul nu a incetat sa fie parte a naturii, ca atare, ii revine si lui adjectivul ‘frumos’ intr-o oarecare masura. Masura despre care vorbesc se refera la creatiile sale, la arta pe care au incercat sa o contureze atatia din trecut si nenumarati din prezent. Ati admirat tablouri, ati citit carti fascinante, ati vazut filme bune si fotografii reusite; puteti astfel spune ca ati simtit ceva frumos. As fi oare exagerata daca as marturisi ca singurul lucru care poate fi frumos la un om este creatia sa? Poate o opera de arta este o manifestare a unui sentiment interior deosebit de profund, sau deosebit de mult analizat de eu. Transpus intr-o pictura, starea este perceputa ca atare doar de creator, intrucat posibilitatea ca restul privitorilor sa inteleaga acelasi lucru este foarte mica. Atunci, cum pot numi frumos ceva ce nu este perceput ca ceea ce fost menit sa fie? Probabil ca tocmai acest fapt ne incanta in ceea ce priveste arta. Rareori doua persoane vor intelege acelasi mesaj, iar daca asta cu adevarat se intampla, este si mai putin probabil ca cel ce a creat opera sa fi vrut sa exprime acel sentiment. Desigur, in linii generale, putem desemna culorile reci ca fiind definitorii pentru un tablou care evoca sentimente de tristete, insa complexitatea sentimentului, asa cum a fost el resimtit, nu o vom afla niciodata. Cateodata stau si ma intreb de cate ori am fost cu adevarat interesati sa ghicim sentimentele creatorului. Eu una nu incerc decat sa imi regasesc starea in creatia cuiva, uitand cu desavarsire ca si acel cineva a avut o anumita starea creand. Desigur, aceasta sunt eu, totusi, tu chiar cauti sentimentul din spatele cortinei, sau te bucuri de spectacol? Mi-e frica sa spun ca am uita sa ne bucuram de spectacol daca ne-am obosi cautand starea din spatele scenei; si cand te gandesti, draga cititorule, ca unii dintre noi fac asta cu viata! Exista acel tip complex de ‘eu’ care nu isi are pacea vreodata: cuprins intre dorinta de a patrunde in profunzime, nu poti savura specatacolul din fata ta, iar cum suficient de profund nu poti fi niciodata, ramai cumva la grantia intre ceea ce ai vrut sa obtii si ceea ce nu ai reusit sa atingi. Paradoxul este intregit de restul sufletelor diferite, ce s-au asezat in ultimele randuri, fara nicio dorinta de a intelege prea adanc, reusind ceea ce si-au propus si care, s-au ridicat multumite, in asteptarea altor delectari superficiale.


*pentru spectatorii din ultimele randuri

Pledoaria din tramvai

Se urcă in tramvai si incepu sa recite publicului reticent o poezie de Macedonski. După ce şi.a terminat reprezentaţia, ridica gentil pălaria, incepand sa sustina, in cuvinte multe, cauza celor putini.
‘Poate sunt nebun, doamnelor si domnilor, acuzaţi-mă, va rog, deşi nu eu sunt cel ce se uită ciudat la dumneavoastra. Mă puteţi asculta, sau vă puteţi continua şirul nesfărşit al gandurilor, în speranţa că îl veţi termina la un moment dat. Eu am încetat să mă mint de ceva timp. Acasa nu am avut vreodata şi nici braţe deschise, ori maini de strans. M.am lovit mereu de ziduri prea înalte, care au avut răutatea de a mă amagi. Mereu mi.au dat de înteles ca le pot escalada, ce mai minciuna! Apucam doar sa arunc o privire, după caramizile roşiatice ale acestei societaţi mizere. M.am exclus de buna voie! De voia mea, de voia lor. In definitiv, nu a mai contat. Va pot zice acum ce am vazut? Haideţi, lasaţi.mă să vă povestesc ciudaţi călători ai sistemului, despre mecanismele ruginite care vă pun in mişcare. Azi e greu să te trezeşti, maine e greu să gandeşti, iar ziua urmatoare ei vor avea grija sa nu te mai misti decat in folosul lor. M.au urmărit mult timp, poate de asta am ajuns astfel. Nu vă e sila de privirile reci si de lacrimile inăbuşite? Un univers bizar aş putea spune, nu pentru ca exista tristeţe, ci pentru ca ne lasam dominati. Letargia din noi e deseori mai puternica decat orice urma de speranta, orice gand spre viitor sau pentru copiii ce vor mosteni acest pamant. Ca veni vorba de generatia asta! Ce gluma proasta! Fusesem, dragii mei ascultatori, profesor de filozofie..era demult nu ma priviti speriat. Cativa pustani serveau cafele la ora mea si m.au intrebat de ce vin la ora. Nu am stiut ce sa le raspund, iar de atunci am renuntat. Aşa, nu am mai avut nevoie nici de imbraţişari, nici de strangeri de mană. Am preferat singuratatea, in defavoarea unei lumi ingreunate de frigul terorii. M.am sustras vechilor anturaje, iar pe asta o regret, sincer va spun. Lumea obisnuia sa.mi treaca pragul, in cautare de raspunsuri, sau de noi intrebari. Acum, nu mai am casa al carei prag sa fie trecut, daramite pretentii de vechi cunostiinte! Sunt un nimeni draga societate, si avand in vedere caracterul tau mizer, a fi un nimeni, este un privilegiu. Ma simt separat de toate mizeriile, chiar daca am ingratul rol de observator. Feţele voastre, dragii mei, ma sperie mereu. Ce marsăvie vi se mai face? Cărui conducator mai putin apt decăt voi înşivă vă mai supuneţi azi? Va mazgaliti destinul cu vopseluri pale, in asteptarea unei revelatii. Trista iti mai este soarta, iubite auditoriu.
Va mint zicand ca imi mai doresc ceva. Linistiti-va. Cobor la prima.’



A voastra,
Mango.