Vis-a-vis de somn

5:58. 5:59. 6:00.
Cat as vrea sa mi se spuna si mie ‘buna dimineata’. cat de fascinant este acest proces numit somn. Cat as vrea sa dorm si eu candva. da, da, sunt eu, ceasul de pe noptiera ta. Te privesc mereu, draga mea. Cu ochi incifrati, cu minte calculata. Pe tine adormind, pe tine trezindu-te, pe tine in somnul tau. ma intreb daca toti oamenii dorm la fel ca tine. Ce e cu atatea perne? Ce e cu atatea paturi cu care nu te invelesti, ci doar le tii in brate? De ce te invarti? De ce vorbesti?
A fost o zi pe care nu o voi uita niciodata. Te-ai asezat pe pat fara sa ai vreun soi de expresie pe fata. M-a speriat acest lucru. Mereu sugerezi ceva, fie si cel mai marunt iz de stare. Chipul tau tacea atunci. Am invidiat acel tavan care-ti putea citi privirea. Eu nu mai ajungeam la ochii tai, erai prea departe. Chiar am crezut ca ma evitai in vreun fel. Te-ai intors pe o parte, asa cum faci mereu, ai strans patura in brate si ai ramas privind in gol. Acum te vedeam. Acum erai trista. Ai inchis ochii si o picatura de apa se rostogolise pe obrazul stang. Am avut senzatia ca ar fi stat ascunsa pentru mult timp si ca abia astepta sa iasa. Poate asa a si fost. Ai inchis genele sifonate de mult negru si ai inceput seria de intoarceri continue si agitate. Pe cat se rareau , pe atat insemna ca somnul tau se adancea.
La un moment dat, visai. Nu stiu cum de stiu, poate am simtit. Nu era genul acela de cosmar pe care sa te chinui sa-l interpretezi, nici seria de imagini care sa te marcheze. Era doar modul tau de a-ti imagina lumea. Ma plictisisem, ce-i drept, la un moment dat, sa te mai privesc. Erai o mare de liniste, cu parul ciufulit , care tinea o perna ca pe un colac de salvare. Preferam chiar sa numar secundele din mine, decat sa ma mai uit la tine. Dar ai zambit. Ai zambit asa cum te vazusem o singura data. Nu era o expresie larga, ci mai degraba una sugestiva. Nu era un zambet provocat de ganduri, ci unul dat de emotii. Nu era un zambet de fericire, era un zambet de liniste. Am ramas mut. Era perfect. Acela era un moment. Un sunet oribil incepe sa se auda si imi dau brusc seama ca era ora ta de trezire.
Un 19:00 zgomotos imi strica singurul paradis pe care mi-l puteam permite. Te trezesti crispata, ma opresti, incrunti usor privirea, gandesti. Te dezmeticesti parca din buimaceala somnului si iti amintesti cauza starii tale. din nou fara expresie, din nou transparenta. Ma voi ura pentru ca te-am trezit atunci, caci o figura ca aceea nu cred ca vei avea prea curand. Imi lipseste.


Cu drag,
Tic-Tac

Bilet pe frigider

“Dintr-un motiv sau altul ajung sa tin la tine cand meriti mai putin. Tot din acelasi motiv, sau din altul, incep sa te privesc mai reticent ca inainte. Nu iti voi nega, au fost zile in care albastrul ochilor alora mi-era de ajuns pentru orice. Acum as vrea sa ma intorc la senzatia de fericire pura, nemacinata de ura pe care o resimt, stiind ca esti acolo...vreau sa fiu mereu eu cea care face jocurile. Mi.ai spus ca sunt posesiva. Esti primul om care a rostit aceste cuvinte. Ei bine, da, sunt posesiva, in special atunci cand te tin de mana, la 12 noaptea, pe aleile din parc. Tot astfel sunt cand te caut neincetat printre ganduri, in care, iarta-ma, dar nu esti. Insa insist sa fii. Insist sa te strecori in fiecare particica din viata mea, sa ramai acolo, aproape. Inainte simteam ca totul se va darama. Acum privesc cum totul se darama. Aveai dreptate si cu asta. Eu sunt persoana care, in fata pericolului, se opreste si priveste. Este tot ce fac. Nu stiu sa fug, nu mai stiu sa lupt. Ma uimesc pe zi ce-mi trece. Vreau insa ca finalul meu sa se termine mai repede. Am chef sa incep din nou, cu mine, cu tine, poate in special cu noi. O sa iti spun sa pleci mai intai, dar vei stii ca e doar un mod de a te chema mai aproape. Nu o sa conteze seara si nici soarele. O sa fim noi si acelasi univers prea simplu, ori prea complicat pentru a pricepe.
p.s:
Ploua. La fel ca la tine.

Respectele mele,
Domnisoara care nu a plecat in Anglia. “

Iza

Azi zambesc necontenit
Azi sunt un creion fericit
Azi nu ma sperii de nimic
Azi chiar stiu ce vreau sa zic
Azi iti tac doar din placere
Azi nu voi uita, de necazurile mele
Azi ma voi lasa sa trec
Azi voi face doar ce-i drept
Azi te voi iubi
Azi voi fi ca-n prima zi.




*pentru ca uneori, mai simplu e mai bine.

Dialog nerostit

*:
“Hai sa mai stingem din lumini. Tu vorbesti putin, eu tac cu desavarsire. Nici cartile nu vor face zgomot, nici sufletele nu se vor mai auzi. O sa ramanem doar noi si o mare de intuneric. Nu va conta prea mult, caci in cele din urma stim amandoi unde e lumina cu adevarat. Daca pana la acea lumina trebuie sa stingem un univers intreg, ma declar mai mult decat dispus sa o fac. Uita acele fragemente de trecut care iti distorsioneaza viziunea asupra mea. Conserva atatea amintiri cat sa-ti raspunzi la intrebarile esentiale: mai stii cand eram la mare? Cand ti.am zis ca o sa te arunc in valuri doar pentru ca vreau sa stiu ca ai nevoie de mine? Poate asta iti fac si acum rau. Vreau sa stiu ca nu poti sa respiri, ca te sufoci in vreun loc ascuns si ca doar buzele mele iti pot reda aerul. Acuza-ma pentru asta. Acuza-ma pentru ca iti fac rau,dar nu-mi reprosa ca nu am fost acolo. Am stat langa tine cand mi-ai cerut si cand nu ai avut nici macar curajul sa-mi ceri. Ochii aia albastrii plang acum daca se gandesc la acoperisurile din Romana si la noptile din Brasov. Asa cum ti-am mai spus, nu mai are rost sa intorci aceleasi pagini. Hai sa facem iar poveste. Din ce a fost, ceva, inca mai este. “


**:
“Vreau sa inchid usi, nu sa sting lumini. Bezna nu a fost intotdeauna cel mai bun izolator. Poate ca acela ai fost tu, nu? Dorinta ta de a ma tine sub piele m-a fascinat intotdeauna. Mi-era bine acolo. Mi-era cald si bine. Pana cand am vrut sa vad cum e afara. Stii ca vorbesc de luna aceea de neinteles, in care tu umblai cu bruneta de la doi si eu te priveam sfidator. As minti daca as spune ca nu m-a afectat. M-a afectat atat de rau incat acum nu te mai vreau. E greu de inteles de ce . In final, privirea ta tot pe a mea o cauta, iar langa tine nu mai e nimeni. Ce ma opreste sa apas pe acel intrerupator si sa ma strecor ca un mic ac in venele tale, sa ma hranesc cu iubirea ta, sa ma ucid putin cate putin cu vise de tot soiul? Trecutul, in care esti si tu si ea, in care suntem si noi si voi. Iti multumesc pentru fiecare particica din tine. Abia acum pot face asta, caci doar acum stiu ca nu imi mai apartin. “

In fond, nemotivat.

Pentru amintirile pe care le avem si in special pentru cele pe care nu le avem inca.
Pentru nimicul din noi si pentru incercarea noastra de a descoperi totul.
Pentru felul tau de a fuma si chinul meu de a aprinde o bricheta.
Pentru ca nu ma asculti stiind deja ce vreau sa spun.
Pentru ca te citesc fara sa vreau.
Pentru ca imi povestesti nimicuri.
Pentru ca iti povestesc nimicuri.
Pentru ca scriu randurile astea doar gandindu-ma la ce a fost.

Singuri impreuna

Timpul trece. Cu el trecem si noi..singura mea intrebare este daca mai trece cineva cu noi, inafara secundelor din ceas. Probabil ca exista doua categorii de oameni in acest bizar univers: cei ce merg singuri si cei ce merg insotiti. De prisos sa spun ca ‘unde merg’ este pur irelevant, din moment ce viata ne duce pe fiecare din noi intr-un anume loc. Ca sa nu ma departez de la motivul pentru care ma adresez voua, ma intreb care dintre cele doua categorii se simte mai fericita. In prima instanta, as fi spus ca cei care merg alaturi de altii au un mare avantaj. Se stie, din vremurile vechi, ca un partener de drum iti e de mare ajutor prin simpla-i prezenta, indeosebi in acele momente in care esti atat de dispus sa renunti. Pe de alta parte, o persoana alaturi duce la conturarea dialogului interior al oamenilor. Nu contest importanta monologurilor noastre, ci ma sperii mai degraba de amploarea pe care acestea o pot lua, in contexte nefericite. Asadar, colegul nostru de drum asculta griji, spune probleme, inlocuind practic ‘sinea’ cu ceva mai putin metafizic. Problema s-a pus atunci cand m-am gandit la singuratate. Lucruri marete s-au format, din cauza singuratatii de care creatorul era macinat ( de la crearea omului ajungand la opere de arta). Singuratatea ca si stare mai are alte doua aspecte: cea dorita si cea nevoita. E lesne de inteles ca un calugar se va insingura intr-un schit pentru a se apropia de divinitatea sa, in timp ce un varstnic nu poate decat sa-si constate insingurarea survenita in urma trecerii timpului. O data ce am lamurit aceste doua aspecte, nu-mi ramane decat sa va intreb : daca singuratatea poate fi prolifica, trebuie sa ne ascundem de ea? In mod clar vorbesc de acea insingurare dorita, avand un scop bine definit, de pe urma careia omenirea va avea de castigat, iar daca nu intreaga omenire, cel putin persoana care recurge la ea. Asadar, privind indarat, echilibrand acum balanta intre orchestra simfonica si solul trompetei, constatam ca totul in viata este o chestiune de alegere. In definitiv, e alegerea fiecaruia de mana cui sa se tina, de sufletul cui sa aiba grija, de starea cui sa depinda.


Intrebare: Tu ai ales deja?

Pe vremea ei

Lumina se aprinde prea repede dimineata. Se chinuia sa faca intuneric, insa dintr-un motiv anume, draperiile refuzau sa il asculte. O raza incapatanata se strecura mereu la intrepatrunderea celor doua bucati de material, pe care el personal le pictase. ‘Ce ti-e si cu arta asta! Mereu se intoarce impotriva ta..’ gandi el enervandu-se tot mai tare ca nu se putea bucura de intuneric. Raza luminii il atinse usor pe chip, declansandu-i cumva tot soiul de amintiri lasate in praful vremii. Candva demult, lumina diminetii il facea sa zambeasca. Nu pentru ca ii placea sa se trezeasca devreme, ci pentru ca ii placea sa sfideze razele soarelui cu somnul sau de neclintit. Dupa plecarea ei, razele de soare au ajuns sa-l sfideze pe el. Cafeaua nu mai era aceeasi, pentru ca el nu reusea sa faca una decenta, dimineata nu mai era aceeasi, pentru ca nu mai era un alt suflet acolo, ca sa ravaseasca cearceafurile, iar insomnia sa pe timp de noapte se acutiza pe zi ce trece. Renunta sa mai aranjeze perdelele si lua un caiet din sertar. Incepu incet sa deseneze pe conturul paginii ca apoi sa se apropie cat mai mult de interior. Starea sa de anxietate crestea cu fiecare centimetru mai aproape de centrul foii, mainile ii mergeau din ce in ce mai repede iar respiratia i se taia mai des. Privi apoi, dupa ceva timp, ceea ce desenase si stranse hartia in mana, smulgand-o din caiet si prefacand-o intr-un alt gunoi al vietii sale. O arunca pe masa ca pe o minge nedorita, promitandu-si ca va uita ca la un moment dat in centru erau doar el si ea, iar pe margine un univers prea superficial pentru a-i intelege.

*pentru cei care dorm pana tarziu